Vine toamna aurie,

Soarele luceşte trist,

Rugineşte frunza-n vie,

Curge din bobiţe must,

Amiros a copt gutuii,

Frunza cade la pământ,

Pe la şcoli încep copiii

Să se-nfrupte din cuvânt,

“TITANIC”

Rătăcind prin spaţii foarte multă vreme,

Înşirată-n veacuri şi milenii,

Ridicară-o lume, ce întruna geme,

Cu gânduri de umbră pământenii.

Şi, ca o corabie măreaţă,

Ea crezută veşnic plutitoare,

Pe oceanul vremii, printre val şi ceaţă,

Luneca spre hău uluitoare.

Împărţită-n două jumătăţi,

Etajată-n rânduri de popoare,

Inventându-şi sieşi greutăţi

Dar visând la bolţi strălucitoare.

Partea dinainte — cei cu lux şi bani,

Iar din urmă — cei zidiţi pe arme,

Cu orbiţi de siavă căpitani

Şi cu-n şef sătul şi surd ce doarme.

Neamuri şi popoare-n umbră afundate

Stoarse sunt de forţe, ce în râuri mari

Curg pe mese alese-n dulciuri şi bucate

Pentru cei şovini, pretinşi şi tari.

Cei de lângă cârmă veşnic inventează,

Dintr-un boţ de humă cu sprânceană-aleasă,

Soare fals ce parcă-n raze luminează

Şi-l pictează, chiar, pe pâcla deasă.

Îl îmbracă-n titluri şi regalii,

Premii de ştiinţă chiar îi dau,

Pieptu-i străluceşte totul în medalii

Şi gândesc că o lumină au.

Dar lipiţi-vă de el obrazul,

Dacă-ntâmplător îl mai aveţi

Şi-ţi vedea că frigul şi necazul

Curg din el în viscol cu nămeţi.

Curge frigul şi în depărtare

Aisberg mare se cristalizează,

Ascuţite vârfuri strălucesc murdare

Şi în calea lumii tainic se aşează.

lată căpitanii îi zăresc tăişul,

Uluiţi încearcă să-şi trezească şeful,

Dar uitară inşii că e surd şi dânsul,

Că nici el nu poate să-i mai schimbe cursul.

Cârma se îndreaptă iute înspre dreapta,

Mijlocul zidirii se înfibge-n ţepi,

Panica e mare şi mulţimi aşteaptă

Ce poruncă iarăşi fi-va de la şefi.

Se adună-n grabă cei ce cred că pot

Să străbată neguri şi să vadă zări,

Dar ajung că, iată, fosta un complot,

Şi se-ncing la ceartă stearpă-n adunări.

Căci oricâtă umbră nu s-ar aduna,

Nu se face nici un pic lumină,

Sau oricâtă pleavă nu s-ar măcina,

Nu se poate coace pâine din făină.

Cârma se întoarce înapoi şi-n stânga,

Groaza se extinde şi e de nespus,

Panica sporeşte şi începe fuga,

Căutând speranţe, false, în apus.

Scurte circuite sting pe rând lumina

Ce ardea aprinsă artificial,

Cu averi pierdute se-ncunună spuma,

Bezna se îngroaşă, ceasu-i crucial.

Partea cea din urmă e strivită-n valuri,

Iar cea dinainte zboară parcă-n cer,

în cutremur mare şi de multe baluri

Zguduind se sfarmă puntea grea de fier.

Clipe trec îndată şi în hău dispar

Jumătăţi de lume sub a lor povară,

Doar la suprafaţă-n cercuri mai apar

Bule de culoare şi duhoare-amară.

Liniştea se lasă, plină de cuvânt,

Iar pe valuri trece şi se duce

Un popor, purtat de legământ,

Pe-o corabie cu pânzele din cruce.

Ceaţa se dezleagă şi un munte mare

Străluceşte dulce, ca un soare,

Fruntea-i aurită, curg din el izvoare,

Apa lui e vie şi lecuitoare.

    ŞTIŢI VOI OARE?

Blestemat va fi tot omul

Care-aicea a scuipat,

Care-s-a întors cu dosul

După ce s-a săturat.

Ce trăieşte-aici de veacuri

Şi ne vede cu ochi rău,

Cel ce minte, chiar alături,

C-are-acelaşi Dumnezeu.

Care ne-a-nţeles doar graiul,

Când la masă-a fost chemat,

Care căuta doar osul

Şi de mamă a uitat.

Blestemat va fi mişelul

Ce părinţii îşi omoară!

Cel ce-i frate cu măcelul

Şi îşi bate joc de ţară!

Blestemaţi vor fi şi-acei,

Ce-şi ridică-aici palate,

Răsplătite cu bani grei

De pe spate subjugate!

Cei ce sting aici Lumina,

Când şi-aşa e bezna grea,

Ce ridică sus minciuna

Peste biata ţara mea!

Ştiţi voi oare, măi pitici,

Că se-ncheie-al vostru veac?

Și chiar tot ce-aveţi aici

N-o să vă fie de leac?

Şi chiar ele, aceste lucruri,

Vor striga şi-or îngâna,

C-aţi fost hoţi peste meleaguri,

Şi-aţi fost una cu minciuna!

 Stă sus, în vârf, stăpânul,

Orgolios şi plin de importanţă,

Vrea miluie sau scuipă pe vreunul,

Vrea zâmbet e, vrea este aroganţă.

Sub el, la sfat, vin iute, se adună,

Nişte pitici ce tot stăpâni se simt,

Să-şi apere pe tron a lor minciună,

Căci hrană ea le este şi ea sunt.

Prin spaţiul acel, ce-i dosul frunţii,

Ideile se-nvârt ca prin pustiu,

Din găuri negre, dezvelindu-şi colţii,

Cobor şi sfarmă tot ce este viu.

Apoi puţin se lasă obosite

Şi-o linişte de moarte ne apasă,

Prin minţi deşarte, veşnic ameţite,

O lege de nebuni ne intră-n casă.

Ea ne dezbină, ne prosteşte şi se râde

Cum noi cu noi ne batem cap în cap,

Striveşte-n miez vlăstarii, ca un gâde,

Şi cresc sub ea corniţele de ţap.

O lume, ce de fapt e antilume,

Care nu lasă să răsară om în om,

O mreajă din plăceri şi-nşelăciune,

Din cari ce rod şi florile din pom.

Aice indivizii se-ador numai pe sine,

Se nasc doar în fotolii şi doar cu ele cresc,

Pe contul celor mulţi, ei nu mai pot de bine,

Acoper fruntea ţării şi grav o murdăresc.

Din umbra lor amară, acea din false stele,

Azi plouă şi ne ninge cu glod şi cu gunoi,

Cu oameni făr-de suflet, cu doamne uşurele,

Cu hoţi ce peste noapte devin stăpâni pe noi.

O, Doamne, peste ei, Te rog, odată tună

Şi sfarmă-le şi templul şi cuibul de minciuni.

Din cer coboară-Ţi spada, în mijloc de furtună,

Şi spală faţa ţării de-aceste spurcăciuni!

    SĂ ÎNCERCE SĂ VADĂ

Mi-a spus, mai ieri, un creştin,

Cu nume frumos, Constantin,

Că nu poate-înţelege,

După care lege,

Şi chiar a-ntrebat

Pe popa din sat.

De ce el, ca Părinte,

Pâinea fierbinte,

Ce-n vremuri c-aceste,

A noastre neveste

O duc cu smerenie

Şi curăţenie,

În orice Duminică

La Sfânta Biserică,

De ce n-o împarte,

Cum scrie în Carte,

La omul sărman,

Bătrân sau orfan,

Lipsit de avere

De cei cu putere?

Iar el – Jertfa Pâinii,

Chiar în văzul lumii,

Cu-a sa limuzină

De marcă străină,

O duce acasă

Şi nu pentru masă.

Și-o dă, nici la miei,

Dar chiar la purcei!

Aşa este, frate creştin,

Cu nume străvechi, Constantin,

Când aici cârmacii

Dimpreună cu bacii,

Nu sunt de-acei

Ce-ngrijesc de miei,

Dar sunt din acei

Ce-s robi la purcei!

Aşa este, frate,

Aşa, din păcate.

Căci scrie în Carte,

Că-n această parte

Vor veni de departe,

Cu aer de frate,

Copiii Satanei,

Şi în Casa Mamei

Vor zice şi ei,

Că sunt tot iudei,

Dar mint

Şi nu sunt!

Bătrânii, ţării acestea,

Cum ne spune Vestea,

Vor privi cu-ascultare

Spre soare-răsare,

Iar înspre Altar

Cu dosul murdar.

S-or lăfăi

Şi-or jefui,

Purtaţi de minciună,

Ţărişoara-mumă.

Şi aici, pe vale,

În necaz şi jale,

Ne vor îneca!

Ne vor sugruma!

Dar, pas cu pas,

Sub fudulul nas,

Se va apropia

Sfânta nuia!

Aşa, frate, aşa!

Căci cel ce ne minte

Cu-n sărut, când ne vinde,

Cine-i el, frate, cine-i?!

Şi-acel, ce năvăleşte

Şi asupreşte,

Acela creştin este?

Acel ce ne fură

Şi Pâinea din gură,

Ce ne dăruie viaţă

‘N siberii de gheaţă,

Ce acuma omoară

A noastră ţară,

Acela creştin este?!

Acel, ce cum intră în casă,

Sare pe masă

Şi strigă cu ură

Şi spumă la gură:

- Vorbiţi omeneşte,

Nu româneşte!

Acesta creştin este?

Acesta?!

Tu, fratele meu, cel creştin,

Cu inima toată-n suspin,

Să ştii că Biserica Sfântă,

Unde Domnul nostru Cuvântă,

Ea e Frumoasă şi Mare,

Din inimi şi până la Soare,

Şi dac-or voi să o sfarme

Acei ce au bani sau au arme

Ei trebuie întâi să străbată

Calea aceasta, nemăsurată,

Până la marginea firii,

Până la Faţa Iubirii!

Or să poată ei, oare,

Atât de sus să coboare?

Când ei, mânaţi de folos,

Se urcă de jos, tot mai jos.

Să încerce!

Şi-or să vadă!

 Mă urc pe dealul cel înalt,

Din marginea pădurii,

De unde satul aşezat

Cedează-n tot privirii.

Eu vin, m-aşez sub un copac,

Mă sprijin de tulpina-i,

Mi-arunc privirea înspre sat

Şi-i simt zvâcnind lumina-i.

în spate-aud cum vântul vesel

Se mişcă prin desişuri,

În faţă-mi râde-un firicel

Ce-i legănat de gânduri.

Apoi sorbesc acele dealuri

Ce satul înconjoară,

Acele verzi, imense lanuri,

Scăldate-n plină vară.

Aud un cânt melodios,

De dor şi veselie,

Ce zboară din cel ritm voios

A lucrului din vie.

Mai văd în vale un tractor

Ce ară printre rânduri,

Cum colo-n vale, la izvor,

Stă salcia pe gânduri.

Apoi privirea îmi opresc

La satul meu bătrân,

La braţul lui cel pitoresc,

De dragoste şi chin.

Aud în pieptul meu cântând

Suflarea mea alin,

Privind la plaiu-acesta mândru

Ce de iubire-i plin.

Şi simt în suflet, iarăşi simt,

O fericire-adâncă,

O, Doamne, cât îmi e de scump

Meleagu-acesta încă.

Pofta ne mână cu biciul şi urlă,

Pofta ne-mpinge spre-a hăului gură.

Pofta!

De mărire,

De cucerire,

De asuprire!

Pofta!

De putere,

De avere,

De plăcere!

Pofta!

Pofta, cu gură de lup,

Pofta ne muşcă din trup.

Prin ea azi străbate

Moartea din spate.

Pofta!

Pofta

De a părea mare

Acela, care

Minte nu are!

Pofta!

De a avea postul,

Sau măcar osul,

De a-şi încălzi dosul!

Pofta!

Pofta!

Mânca-o-ar câinii,

Că prin ea străinii

Ne-nţeapă ca spinii!

La mărgioară!

În miez de Ţară!

Şi-n inimioară!

Pofta!

Pofta!

0 Poftă s-aveţi,

Cu toţi, dacă vreţi,

Acum să vedeţi,

O Ţară roată,

0 Ţară bogată

Şi măritată!

0 mândră Crăiasă,

0 dulce Mireasă,

Cu Tatăl în Casă!

0 Poftă!

De iertare,

De împăcare,

Cu fiecare!

O Poftă!

Pofta Unirii

Pofta Trăirii

La sânul Iubirii!

0 Poftă!

Pentru Cuvântul,

A Domnului, Sfântul,

Ce ţine Pământul!

O Poftă!..

Cu Pofta pe poftă călcând,

Din chin şi durere,

Cum firea ne cere —

Spre înviere!

Spre înviere!

Plouă…

E mare furtună,

Macină vântul pustiu.

Plouă,

Nourii tună,

Fulgere cad peste viu.

Sub streşine putrede

Suflete umede

Plâng.

Plouă…

Pe geamuri murdare

Şiroaie de ploaie

Şi drum şi cărare,

În negre puhoaie,

Ne sting.

Plouă,

Pe creştet ne plouă

Cu lacrimi şi sânge în două,

Tulpina se-ndoaie

Şi ramuri sub ploaie

Se frâng.

Plouă…

Stropii de ploaie

Rană ne taie,

Pe pielea bălaie

Colţi de văpaie

Ne-ncing.

Plouă,

Doamne-Tată,

Peste mica Ta ceată.

Te rog de ne iartă,

Ne scoate din ceartă,

Şi adă-ne nouă

O inimă nouă —

Să nu ne mai plouă.

Te rog de ne iartă

Şi grijă ne poartă,

Te rog!

lisuse mărite!

lisuse iubite!

Dăruie nouă

O inimă nouă,

Care ne iartă

Şi grijă ne poartă,

Ca să ne plouă

Cuvântul cu rouă.

Încă şi încă odată,

Te rog de ne iartă

Şi plouă

Cu rouă…

Te rog!

   PATRIA

Patria e duhul

Ţării adunat

Ce cu patru chipuri

Este însemnat,

Gemene sunt toate,

Toate una sunt

Şi pe sfinte roate

Calcă pe pământ

Înainte toate

Poartă chip de om —

Căci încreştinate

Stau în vârf de pom,

Stânga — faţă-bour,

Dreapta — chip de leu,

Iar din urmă — vultur,

Scris de Dumnezeu!

Patria e dorul

Picurat din stele,

Cântecul de leagăn

Al măicuţei mele,

Mâna blândă-a tatei

Peste fruntea mea,

Părul alb al bunei

Ca un fulg de nea.

Patria e casa

Pentru neamul meu,

Unde-n zi cu soare

M-am născut şi eu,

Este şoapta mamei

Cu miros de tei,

Floarea ei căzuse

Peste ochii mei.

         O LEGE

în jur totu-i dezastru,

Dezastru-i până-n suflet

Şi cerul nu-i albastru,

E beznă peste cuget.

Furtuni de tâlhărie

Ne sfarmă şi ne rup

Prin oameni cu trufie

Şi sufletul corupt.

Aici în capul mesei

Stă curva cocoţată,

Cu plozi în preajma ei

Şi-n luxuri se desfată.

Ea lor le este mumă

Şi idol chiar le este,

Iar biata noastră humă

Îi iartă creştineşte.

De la aceştia lege

Acuma aşteptaţi?

Ei nu pot înţelege

Ce-i dragostea de fraţi.

Sunt fii fărădelege

Şi ştiţi ce-i legea lor —

Averi ca să-şi închege

Prin jaf şi prin omor.

Cu gurile deschise

Împroaşcă spurcăciuni,

Prin frazele “distinse”

Ce-s pline cu minciuni.

Iar curva, mama lor,

Le-mparte generos —

Cui jilţiuri, cui onor,

Şi unora vreun os.