D-lui, Chiril Draganiuc

În ultima decad-a-lui florar,

La nord, pe lângă Camenca străveche,

O maică naşte ţării gospodar

De sănătate, fără de pereche.

Copil micuţ, pe huidiţa Podoimei,

Călca cu talpa goală prin ţărână

Şi nici nu bănuia mărimea faimei

Ce vremea peste frunte o să-i pună.

Dar iată soarta-ncepe a-l desface

Şi îl aduce lângă doctorie,

Încet, încet îl creşte şi îl face

Să-nalţe sănătăţii temelie.

Zideşte şi înalţă cu ardoare

Spitale-n ţară, multe – ca o salbă,

Să aibă fiecare când îl doare

Şi leac şi alinare-n casă albă.

Acum, când albu-i şede sus pe frunte

Şi anii vin şi vin cu greul  lor,

Stă tânăr, gata, iarăşi să înfrunte

Dureri şi chinuri ce în piept îl dor.

Va trece vreme multă şi mai multă,

Şi fapta lui va creşte şi mai mare,

Căci numai timpul ştie şi ascultă

Ce nume va avea întru chemare.

Zidar de case albe pentru plai

Ce-i între Prut şi până peste Nistru,

Va fi întruna numele ce-l ai –

Zidar de case albe şi Ministru!

Peste tine să nu ai femeia

Şi nici gât chiar să nu-ţi fie ea,

Calea ta să n-o aţină banul

Şi puterea să n-o ai ca stea.

A părea să nu încerci aice,

Ci a fi te stăruie mereu,

Chiar de unii vor părea ferice –

Om rămâi, deşi va fi mai greu.

Peste tine  – numai Dumnezeu,

Iar ca ghid în viaţă – numai Fiul,

Caută să-ţi împlineşti destinul,

Să nu-ţi pierzi aice rostul tău.

Iar de vei simţi că te sufoci,

Că nu poţi zbura şi cerul să-l mai sui,

Tu doar la femeie să te-ntorci

Şi pe braţu-i fruntea ta s-o pui.

Că doar ea – femeia credincioasă,

Care te-a simţi şi te-a  iubi –

Îţi va fi lumină dulce-n casă

Când aripa ta se va  slăbi.

Ea nu va-ncerca să te domine,

Nici chiar să te aibă-n scopul său –

S-o iubeşti mai mult decât pe tine

Şi veţi fi frumoşi  la Dumnezeu,

Şi veţi naşte fiul aşteptat,

Care va putea în locul tău,

Într-o clipă, pe neaşteptat,

Să ne-nalţe lângă Dumnezeu!

Zău,

Fiule,

Zău!

Pomul Vieţii şi cu pomul morţii

Au aceiaşi Frunză şi Tulpină –

Unul este rădăcina burţii,

Altul este miezul de lumină.

Pomul morţii şi cu Pomul Vieţii

Au aici meseni, admiratori;

Amăruiu-l gustă sfinţii şi poeţii,

Dulcele – tiranii – marii trecători.

De la sex şi până la Iubire

E ca de la Cer pân` la pământ,

Sexul poate-ajunge şi Iubire,

Dar Iubirea niciodată vânt!

Prietenul, Boris Untu

În zi frumoasă, precum azi,

Aprilie când este-n floare,

Nea Petre Untu n-a fost treaz,

Căci viaţa-i prinse sărbătoare.

Turna ulcior după ulcior,

Să bea amicii şi tot omul –

Că-i da-se Domnul un fecior

Care va şti să-i poarte neamul.

Un pui micuţ, un boţ de aur,

Ba chiar ceva cu mult mai mult,

Născut în zodie de Taur,

Cu energii de ne-ntrecut.

Un doctor ca un Meşter-Faur,

Ce ştie suflete să-ndrepte,

Şi-ncoronat în crengi de laur,

Speranţe-n inimi să deştepte.

Un Taur – pe adevărat

Şi blând de-i arde semnul verde,

Iar roşu de ia-i fluturat –

E vifor care sfarmă, pierde.

Mulţi ani trăiască! La mulţi ani ! -

O viaţă fericită, lungă,

Cu sănătate şi cu bani –

Şi energie multă-n pungă!

La mormântul maicii mele

Corbii spintecă văzduhul,

Împletind din iţe grele

Mreajă, ca să-i prindă duhul.

Huma neagră greu apasă,

Peste maica mea pătrunde,

Ea în linişte se lasă

Răspândind în aer unde.

Doar salcâmul lin tresare

Lângă răstignirea veche

Şi o lacrimă-i răsare –

Ca un pui lăsat de veghe.

Crucea-i prinsă lângă frunte,

Răstignirea lângă tălpi –

Stau de strajă să înfrunte

Puii Muntelui de şerpi.

Maica mea, cea răbdătoare,

Albă eşti şi în pământ,

Nimănui nu eşti datoare

Şi te naşti azi în cuvânt.

Îngerul venit din ceruri

O să te înalţe sus,

Din nenumărate geruri –

Lângă dreapta lui Iisus.

La mormântul maicii mele

Corbii spintecă văzduhul –

Ea, călcând uşor pe stele,

Pe sub bolţi îşi poartă duhul!

Ştiu

C-am trăit în spaţii diferite,

Că doar cele slabe

Lipite-au stat în pat

Şi

Când alergam

Sub bolţile ferite,

Învăţând Lumina

Sfântă pe silabe,

Mai simţeam obrajii

Ce ia-i sărutat.

Văd

Că-n astă lume

Nu se poate-ncape,

Că în ea aripa

Nu pot să-mi desfac…

Cerul –

Astei lume,

Otrăveşte ape

Şi omoară clipa

Ce-o iubesc şi-o fac.

În spaţii, pe drum,

La fiece  treaptă,

Ard stele -

Sclipind, făr`de scrum,

Şi-o cale-nţeleaptă

Fac ele -

Iar omul micuţ –

Puiul de suflet,

Înghite -

Să crească drăguţ

La chip şi la cuget –

Cuvinte -

Stropii de rază

Ne împresoară

Fermecător -

Ne-ndeamnă sub pază

Pe-aripă uşoară

În zbor -

Ei seamănă inimi

În inimi de carne -

Iertând -

Ca dulci înălţimi

În ele să toarne -

Iubind -

Plânge lumina

Cu stele de aur

Şi moi -

Ţesându-şi cununa

Din frunze de laur

În noi!

Mor ţăranii noştri pe un cap

Seceraţi de molimi şi nevoi,

Căci cu haine albe nu încap

Printre lumea mare de gunoi.

În genunchi se mişcă printre brazde

Şi din ei îşi seamănă sămânţa –

Iubitoare, primitoare gazde –

Căci aşa, aşa le e fiinţa.

Ţara sângerând şi-o duc pe umeri

Sărutând cu talpa rădăcini,

Au rămas, pe degete să-i numeri,

Inundaţi de griji şi mărăcini.

De nu au nici ultima bucată –

Rup din ei dar masă ne aşează,

Şi cu firea blândă şi curată

Ei întruna Cerul îl visează!..

Mor ţăranii noştri pe un cap

Şi apoi frumoşi răsar în noi –

Ei ne poartă şi în Cer încap,

Chiar de sunt

răniţi,

flămânzi

şi goi!

Prin bezna sângelui vărsat,

Cu munţi şi dealuri de cadavre,

Pluteau coroane de-mpărat

Cu oşti din multe mii de javre.

Domnea neantul, purpuriu,

Sătul şi tare însetat

De sânge şi de suflu viu,

Ce printre colţi s-au strecurat.

Erau doar vremuri de-nceput,

Ce numai meri rodeau din plin,

Iar lutul vechi, nepriceput,

Păştea doar frunze de pelin.

Din miez de boltă, preacurată,

Sămânţă de lumină vie,

Uşor coboară şi s-arată,

Şi rana humei o mângâie.

Ea cade-n locuri diferite,

Pe dealuri cade şi pe văi,

Pe vârfuri dure, împietrite,

Şi pe bătătorite căi.

Pe căi – strivită e-n picioare,

Pe deal  – o sfarmă mărăcini,

Pe piatră ea îndată moare,

Că nu-şi porneşte rădăcini.

Ci doar în lunca cea mănoasă

Adânc pătrunde în pământ,

Ea îşi găseşte loc de casă

Şi se preface în cuvânt.

Şuviţe firave dintâi,

Cu focul sacru din sămânţă,

Erau tulpinii căpătâi

Şi temelie de fiinţă.

Micuţă – cât un fir de iarbă,

Părea la început tulpina,

Dar nu creştea sub ceruri oarbă,

Că-n miezul ei ardea lumina.

Furtuni de vremuri o-mpresoară,

S-o smulgă toată din pământ

Şi ca pe-o pulbere uşoară,

S-o poarte-n urlete de vânt.

Dar nu se lasă şi mai mare

Se face chiar în foc şi chin,

Ea se înalţă dreaptă, tare,

Din rădăcinile ce-o ţin.

Apoi îşi naşte patru ramuri,

Ca patru stâlpi pentru coroană,

Precum voievodate-n neamuri,

Ce doar unite-s o icoană.

Din ramuri face rămurele,

Care pornesc să soarbă cerul,

Mai groase şi mai subţirele,

Mai firave sau tari ca fierul.

Pe ele frunză îşi îmbracă,

Care se schimba an de an,

Şi frunza lui pe-o parte-i dacă,

Pe altă parte-i de roman.

Iar printre frunze – flori de stele

S-aprind – ca nişte zări de vis,

Lucind ca ochi – lumânărele,

Să scoată lutul din abis.

Căci pomul creşte din sămânţă,

Care s-a dat cu drag de el

Şi-n miezul lui ca o credinţă -

Înalţă sângele de miel.

Şi toate parţile din pom

Şi ram, şi frunză, şi tulpină,

La fel ca părţile din om -

Au inima în rădăcină.

Acel ce cade din tulpină,

Sau de se rupe de la ea,

Se smulge şi din rădăcină

Şi se prefeace în nuia.

Nuia, cu care răul-vântul,

Loveşte pomu-n vârful blând,

Un vreasc ce biciuie cuvântul

Să-i sfarme mugurii din gând.

În grădina de sub boltă

Pomii freamătă spre rod,

Iar în ei, ca o revoltă,

Carii rătăcesc şi rod.

Tot ce creşte se desface

Din sămânţa ce o poartă

Şi în calea-i ce o face  -

Ea se vede-n vârf de artă.

Plouă vara, iarna ninge,

Primăvara aburi scoate,

Numai toamna roadă strânge

Şi pe toate le socoate.

Căci în toamnă se-nţelege

Orice vreme cum a fost

Şi ea poate să dezlege -

Care e ascunsul rost.

Sterpului lăţit prin spaţii

Să-i arate ce-a iubit,

Căci crescând strivindu-şi fraţii,

El doar moarte a rodit.

Şi ajuns destul în laturi

El, de fapt, rămâne mic,

Că preasfinte, blânde, sfaturi

Le luase de  nimic,

Şi cu munţi furaţi de aur

Îşi ascunse sânii sterpi,

Făcând capuri de balaur

Şi un cuib imens de şerpi,

Ce ca ramuri rătăcite

Se târăsc fără tulpină,

Strâmbe şi încolăcite,

C-o urâtă rădăcină.

Îmbrăcat în ghimpi de arme

El dezbină, taie, muşcă,

Pomii raiului să-i sfarme,

Sau să-i strângă într-o cuşcă.

Pe deasupra lor să-ntindă

Limba lui, în loc de cer,

Şi în colţii lui să-i prindă

Ca-ntr-o temniţă de fier.

Să nu poată să rodească

Şi să-şi vadă chipul lor,

Strâns în fructul ce-o să-l nască,

Ca-ntr-un fiu mântuitor.

Licăriri de umbră

Peste vârf de ramuri

Şi de minte sumbră

Peste frunţi de neamuri,

Spulberă cu goluri

Troienind deşertul

Mişcătoare valuri

Mistuie desertul.

Unul după altul

Se perindă norii,

Ascunzând înaltul,

Soarele şi zorii.

Vorbăraie multă

Prinsă în tăcere,

Când o lume cultă

Moare în plăcere -

Minte fiecare

De îngheaţă apa,

Şi cu mic şi mare

Ei îşi sapă groapa,

Unde-i poartă pasul

Şi cât li-i măsura -

Îşi vor frânge nasul

Astupându-şi gura.

Fiecare buruiană,

Fiecare pom sau floare,

Înainte de sămânţă,

Înainte de-nceput,

Erau cod din Codul mare -

În Iubire conceput.

Într-o formă prevăzută,

Cu-a lor frunză şi-a lor faţă,

Înşirate-n vremuri care

Erau stranse în repaos,

Ca-ntr-un ghem imens de aţă,

Şi-ntr-o ordine de haos.

De păreau că nu există

Şi că nu vor fi nicicând,

Chiar de toate, împreună,

Aşteptau în locuri sfinte,

Colo sus, la Domnu-n gând,

Să se picure-n cuvinte.

Şi din ele să se nască,

Ca să-şi crească plinul firii,

Îmbinând cu apă lutul

Şi-alinând cu sânge focul -

Să şi-l lase-n tot privirii,

Unde timpu-i ştie locul.

Mişcă Gândul începutul

Şi repaosul dispare,

Împărţind prin spaţii lutul

Într-o formă uimitoare.

Căci sclipirea lui e forţa

Ce Big-Bangul îl provoacă

Şi el însuşi este torţa

Ce-l desface, ca-ntr-o joacă.

Galaxii şi constelaţii

Îl urmează în mişcare

Şi prin infinite spaţii

Toate-i stau în ascultare.

El aleargă înaintea

Orişicărui viitor -

Desenând, să poată mintea

Chipul să i-L vadă-n zbor.

Şi pe toate-n faţa noastră

Le desface, le aşează,

Chiar şi bolta cea albastră

O desprinde dintr-o rază.

C-o viteză uimitoare

Reuşind să le petreacă,

Că nici razele de soare

N-ar putea ca să-l întreacă.

Şi prin spaţiul de gânduri

Te înalţă sau coboară

Să-i descrii sclipirea-n rânduri

Şi-alinarea lui uşoară.

Picură din cer cu vremuri,

Dintr-un şir, încet, spre altul,

De tresari şi te cutremuri,

Când le vezi cu mintea saltul.

Lasă-ţi sufletul să zboare,

Prin cuvinte să te poarte -

Până la ascunsul Soare,

Unde nu există moarte.

Unde parca din nimica

Toate prind ca să se nască

Şi chiar leul sau furnica

Doar Cuvântul ştiu să-l pască.

Unde este doar simţire -

Într-un punct nedefinit,

Care-ajunge în Iubire

Mic sau mare-n infinit.

Punctul care, în mişcare,

Litere se face-n vers

Şi purtândune-n spinare

Ne descrie-n univers.

Şi pe litera ce-o scrie

Totul formele-si îmbracă -

Căci el ştie ce-o sa fie,

Cine si ce o sa facă.

Cine si cât o să zboare,

Sau cât lumea o sa cadă,

Când din beznă sau strâmtoare,

Iar lumină au sa vadă.

Când vor înflori nebunii -

Prosperând in aparenţe

Si când se vor coace bunii -

Strălucind in suferinţe.

Când seminţe de-ntuneric

Lumi vor naşte – iluzorii,

Producând “lumini” feeric,

Imitând intruna zorii,

Lumi cu crestele-n splendoare,

Ameţind, sa ne consume

Si prin vremuri viitoare

Sa uităm de-al nostru nume.

Căci mereu deşertăciunea

Străluceşte-n orice parte,

Ascunzându-şi goliciunea

Printre suflete deşarte.

Ce-i uşor sub ceruri zboară

După cum il poartă vântul,

Gol cu golul se măsoară

Si din gol îşi naşte cântul.

Codul, care nu se vede -

Ca o Taină din Sămânţă,

Dar în care se prevede

Cum va fi orice fiinţă -

Se coboară cu Lumină

Şi în inime zvâcneşte,

Din sclipirea Lui divină

Viaţă-n juru-I răspândeşte  .

El se-nalţă şi se scurge

Până-n orişicare cap,

Da-n Splendoarea Lui ajunge

Pe cât minţile-L încap.

Si Sămânţa-n care Codul

Se arată pe pământ -

E ca Fiul  - unde totul

Incăpuse in Cuvânt.

Ca o Jertvă necesară

Pentru Pomul ce-o sa-L nască,

Răsplătindu-l sa răsară

Si sub ceruri drept sa crească.

Căci tot pomul care creşte

E Sămânţa-n altă forma,

Ea-n desfacere-şi vădeşte

Care-i taina Ei enormă.

Frunza multă, care moare

Si chiar ramuri ce se frâng,

Îşi dau chinul pe sub soare

Să-şi aducă pomu-n pârg.

Cei ce bat în pomul nostru,

Mutilându-ne Credinţa -

Sunt tentacule de monstru

Ce de fapt ţintesc Fiinţa…

Vreme trece, vreme vine,

Prin grădina de sub boltă,

Ce e rău şi ce e bine

Au şi vreme de recoltă.

Amiroase-a copt văzduhul

Si a iarnă-n plină toamnă,

Când cu miezuri dulci, ca duhul,

Pomul fructul si-l înseamnă.

Se învârte totul roată

Si se strânge iar in cod,

Ascunzându-si taina toată

In sămânţa-n miez de rod.

Si pe vârfuri de coroană,

Amintindu-i sus menirea –

Fructul dulce, ca o mană,

Rotunjeşte împlinirea.

Începutul şi sfârşitul,

Ce a fost şi ce mai este -

Le uneşte-n sine fructul,

Ca o taină din poveste.

Căci cum codul e-n sămânţă

Si sămânţa e in rod,

Fructu-i trei intr-o fiinţa:

Miez, Sămânţa si-n ea Cod.

Cine muscă bine miezul,

Până-n inima lui unde,

Izvorăşte-n taină crezul

Şi sămânţa se ascunde,

Unde-n brazdă sfântă lutul

Cu sămânţa se fac nod

Si simţindu-le sărutul

Înţelegi ce-nseamnă cod -

Va ajunge in lumină

Si lumina toată-n el -

I-l va duce lin de mână

Si-l va face-un voinicel.

Ce pe aripi o să zboare,

Prin cuvinte o să-l poarte,

Până la ascunsul soare,

Unde nu există moarte,

Unde, parcă din nimica,

Toate prind ca să se nască

Si chiar leul sau furnica

Doar cuvântul ştiu sa-l pască,

Unde este doar simţire,

Într-un punct nedefinit,

Care-ajunge in iubire –

Mic sau mare-n infinit;

Punctul care in mişcare

Litere se face-n vers

Si purtându-ne-n spinare

Ne descrie-n univers,

Iar pe litera ce-o scrie

Totul formele-si îmbracă,

Căci el  ştie ce-o sa fie,

Cine si ce o sa facă.

Cine si cât o să zboare,

Sau cât lumea o să cadă,

Când din beznă sau strâmtoare

Iar lumină au sa vadă,

Când vor înflori nebunii -

Prosperând in aparenţe,

Si când se vor coace bunii –

Strălucind in suferinţe.

Căci nu poţi sa strângi in toamnă

De nu semeni primăvara

Şi-n desfacere înseamnă

Să-ngrijeşti întreaga vară,

Până jertfa din ţărână

Se înaltă-n vârf de pom –

Ca icoana din lumină

Intr-o inimă de om.

Zbor prin suflet – ca prin poartă,

Până peste început –

Unde veşnicia-şi poartă

Chipul ei neconceput.

Şi din stropii de sămânţă,

Ce-i ascunde-n miez de lut ,

În tăria-i de credinţă

Ştie ce e de făcut.

Din credinţă îşi desface

Şi porneşte rădăcini –

Prin canoane strânse-n pace

Printre pietre şi bătrâni.

Cu bătrânii împreună,

Adunaţi într-un mănunchi -

Temelie de tulpină

Ce o porneşte-n vârf de unghi.

Prin tulpină poartă râu

Adevărul  – ca Lumină,

Să ne ţină firea-n frâu

Cu toiagu-i strâns în mână.

Că-n lumină,chiar de plângi,

Stăruind în împlinire,

În puterea ei ajungi

Drept în vârf de mântuire.

Şi ea toată-n unduire,

Ne-mpleteşte, ca o aţă,

Să ajungem în Iubire –

Viaţă!

Viaţă!

Viaţă!

Viată!..

Munte,Munte de Lumină!

Greu ţii povârnişul, greu,

Doar purtat uşor de mână

Poţi să urci pe vârful tău,

Unde-i bolta doar senină

Şi toţi norii, jos, sub tălpi,

Iar scăldându-te-n lumină –

Să păşeşti pe cap de şerpi,

Ce cu frunze de pelin,

Şi cu lut nepriceput,

Printre meri rodiţi din plin,

Ne umbresc ca la-nceput.

Dar prin colţi s-au strecurat

Sânge şi cu suflu viu,

Chiar de-ntruna a urlat

Tot neantul purpuriu,

Şi cu oşti din mii de javre

A-nălţat ca împărat,

Peste munţi-i de cadavre –

Bezna sângelui vărsat!..

Născuţi în astă lume,

Copii ai lumii noi,

Noi nu putem rămâne

În beznă şi gunoi.

Căci noi avem aripe

Ca să străbatem hăul,

Să ferecăm în lanţuri

Imperiul şi Răul.

Seminţe de Lumina -

A Cerului Înalt,

Ne vom trezi ca leii,

Biruitori, în salt.

Şi n-o să ne oprească,

Căci chiar în noi Sămânţa

Zideşte de milenii

Şi naşte Biruinţa!

15.01.2006

Academicianului,

Gheorghe Ghidirim

Într-o clip-a zilei douăzeci şi două,

Când pământul trece prin april,

La o mie nouă sute treizeci şi cu nouă

Înflorise-o maică cu-n copil.

Şi micuţa Floare, cu petale dalbe,

La Palanca – margine de plai,

Lângă sânii Maicii şi-a Cetăţii Albe,

Fremăta sub soare ca în rai.

Însă vremea zboară şi din floare creşte

Un Voinic frumos şi prea isteţ,

Haru-i se înalţă şi ca-ntr-o poveste,

Face un Bărbat de mare,mare, preţ.

Fruntea lui şi braţu-i sunt blagoslovite,

Inima-i zvâcneşte toată în scântei,

E un Ram acuma, cu flori înflorite,

Cu copii, elevi, urmaşi şi nepoţei.

Ramul merge-n taină către Rădăcină,

Rădăcina noastră zboară doar spre Cer,

Ea-ntăreşte Neamul şi-n furtuni îl ţine

Falnic, dârz şi tare, drept în Adevăr.

Taica îl avuse ca Sămânţă,

Maica îl purtase Mugurel,

Dragostea-l născuse ca o Floare,

Cartea l-a făcut un Voinicel.

Chinul  şi Talentul l-au făcut un Ram,

Iar Iubirea-l face Rădăcină –

O Podoabă Albă peste frunţi de Neam,

Adevăru-l va lăsa Lumină!..

Când Sămânţa-i ruptă din Lumină,

Floarea lui ascunde un Mister,

Doar când Ramul trece-n Rădăcină –

Înţelegi că Ea a fost din Cer  -

Adevăr,

Adevăr,

Si iar

Adevăr!