ZBOR DE LUMÂNARE

(LUI ILIE ILAŞCU)

Curge sângele-n cetate,

Plâng şi pietrele din zid,

Rătăciţi suntem, măi frate,

Ochii cerului se-nchid.

Marea roşie turbată

Se revarsă peste noi,

Ca o fiară-nspăimântată

Printre vremuri de apoi.

Roşie, turbată,

Cade peste noi

Fiara-nspăimântată,

Vremea-i de apoi.

Sânge-i în cetate,

Pietre plâng în zid,

Rătăcim, măi frate,

Bolţile se-nchid.

Întunericul se zbate

Peste neamul cel de sfinţi,

Bate-n piept şi bate-n spate,

Arde pruncii cei cuminţi.

Lângă prag de plai Ilaşcu

Poartă sfeşnic de iubire:

Pofta lui Mihai Pătraşcu

Şi credinţa-n mântuire.

Zbuciumat se zbate

Neamul meu de sfinţi,

Căci avem în spate

Pruncii cei cuminţi.

Ţine-n prag Ilaşcu

Sfeşnic de iubire,

Pofta lui Pătraşcu,

Crez de mântuire.

Arde dârz o lumânare

Şi se-na!ţă înspre cer,

Chiar de-o ţin la închisoare

Într-o cuşcă grea de fier.

Mucenicul sfânt se naşte

Şi pe fruntea-i sus, rămân,

Pentru ziua cea de Paşte:

— Vă iubesc, popor român!

Zboară-o lumânare

Înălţând spre cer

Dintr-o închisoare

Cuşca grea de fier.

Mucenicul naşte

Şi din urmă-i vin,

Ziua cea de Paşte

Şi-un Păstor creştin!

(Dragului Poet, Grigore Vieru,

Ştiu că nişte dureri îi ţineau pe Poet la pat).

Bădiţă, Grigore,

Ce stai azi la pat?

Şi care durere

Te arde-n ficat?

Ce griji te-nconjoară

Şi-n piept te apasă,

Şi pana-ţi uşoară

Să cânte n-o lasă?..

Când viaţa-i amară,

Durerea-i firească

Şi inima-ţi rară

Un vers vrea să nască.

Un vers de strigare,

Un vers de unire,

Ce până la soare

Să scrie — Iubire!

Să sfarme îngheţul

Ce neamul apasă

Şi Domnul, Măreţul,

Să intre în Casă.

Pe toţi grămăjoară

La El să ne-adune

Şi vocea-i uşoară

Prin noi să răsune.

El, Cortul Iubirii,

Din Cer să coboare

Pe Valea Durerii —

Ca Pâine şi Soare!

El, veşnic Lumină,

Aici, zi şi noapte,

Din Pacea creştină

La toţi va împarte.

Bădiţă, Grigore,

De aici, de departe,

Un vers, mângâiere,

Trimit, ca la frate.

Prin noaptea durerii,

Cea fără de astre,

Eu strig că vin zorii

Duminicii noastre!

De m-aş face

Vând alint de vară,

Eu aripa-mi uşoară

Din tine mi-aş desface,

Iar de mi-aş frânge aripa

Zburând sub cerul tău,

La tine m-aş întoarce,

La tine, plaiul meu!

Chiar de îmi va rămâne

Căldura de pe urmă,

Ce-o pierde în lumină

Un meteor în zboru-i

Prin aer spre pământ,

Tot ţie îţi voi da-o,

Tot ţie, plaiul meu!

De m-aş face

Un strop micuţ de rouă,

Ce spală-n dimineaţă

Plăpândă, faţa ta,-

De-aş şti că-mi dau în “ceruri”,

Un cer întreg de nouri

Şi fulgerele toate,

Să tun unde aş vrea.

Eu n-o să mă evapor,

Ca să domin puterea

Şi faţa-n dimineaţă

Pe veci îţi voi spăla!’

De m-aş face

Un vultur mare-n zbor.

Eu voi zbura deasupra-ţi

Atent, priveghetor,

Şi-ţi voi păzi văzduhul,

Prin care graiul tău

Răsună ca un cântec

Plăpând, duios, cu dor.

Şi n-oi lăsa pe-o clipă,

Să-ţi întrerupă cântul

Ciori mari, în nouri negri,

Cu croncănitul lor.

De m-aş face,

Or de nu m-aş face,

Tot, ţie-ţi aparţin,

Moldovă, plaiul meu.

Moldovă, plai de doină,

Cu fruntea veşnic verde

Şi sânul plin cu flori.

Tu ai născut Luceferi

Ce scânteie-n amiază

Cu raze înţelepte —

Un cer întreg de sori!

Mă-nchin adânc în faţa-ţi,

Sărut pământul tău,

Şoptesc cuvântul, mamă,

Şi-aud cuvântul – fiu!

Vine toamna aurie,

Soarele luceşte trist,

Rugineşte frunza-n vie,

Curge din bobiţe must,

Amiros a copt gutuii,

Frunza cade la pământ,

Pe la şcoli încep copiii

Să se-nfrupte din cuvânt,

“TITANIC”

Rătăcind prin spaţii foarte multă vreme,

Înşirată-n veacuri şi milenii,

Ridicară-o lume, ce întruna geme,

Cu gânduri de umbră pământenii.

Şi, ca o corabie măreaţă,

Ea crezută veşnic plutitoare,

Pe oceanul vremii, printre val şi ceaţă,

Luneca spre hău uluitoare.

Împărţită-n două jumătăţi,

Etajată-n rânduri de popoare,

Inventându-şi sieşi greutăţi

Dar visând la bolţi strălucitoare.

Partea dinainte — cei cu lux şi bani,

Iar din urmă — cei zidiţi pe arme,

Cu orbiţi de siavă căpitani

Şi cu-n şef sătul şi surd ce doarme.

Neamuri şi popoare-n umbră afundate

Stoarse sunt de forţe, ce în râuri mari

Curg pe mese alese-n dulciuri şi bucate

Pentru cei şovini, pretinşi şi tari.

Cei de lângă cârmă veşnic inventează,

Dintr-un boţ de humă cu sprânceană-aleasă,

Soare fals ce parcă-n raze luminează

Şi-l pictează, chiar, pe pâcla deasă.

Îl îmbracă-n titluri şi regalii,

Premii de ştiinţă chiar îi dau,

Pieptu-i străluceşte totul în medalii

Şi gândesc că o lumină au.

Dar lipiţi-vă de el obrazul,

Dacă-ntâmplător îl mai aveţi

Şi-ţi vedea că frigul şi necazul

Curg din el în viscol cu nămeţi.

Curge frigul şi în depărtare

Aisberg mare se cristalizează,

Ascuţite vârfuri strălucesc murdare

Şi în calea lumii tainic se aşează.

lată căpitanii îi zăresc tăişul,

Uluiţi încearcă să-şi trezească şeful,

Dar uitară inşii că e surd şi dânsul,

Că nici el nu poate să-i mai schimbe cursul.

Cârma se îndreaptă iute înspre dreapta,

Mijlocul zidirii se înfibge-n ţepi,

Panica e mare şi mulţimi aşteaptă

Ce poruncă iarăşi fi-va de la şefi.

Se adună-n grabă cei ce cred că pot

Să străbată neguri şi să vadă zări,

Dar ajung că, iată, fosta un complot,

Şi se-ncing la ceartă stearpă-n adunări.

Căci oricâtă umbră nu s-ar aduna,

Nu se face nici un pic lumină,

Sau oricâtă pleavă nu s-ar măcina,

Nu se poate coace pâine din făină.

Cârma se întoarce înapoi şi-n stânga,

Groaza se extinde şi e de nespus,

Panica sporeşte şi începe fuga,

Căutând speranţe, false, în apus.

Scurte circuite sting pe rând lumina

Ce ardea aprinsă artificial,

Cu averi pierdute se-ncunună spuma,

Bezna se îngroaşă, ceasu-i crucial.

Partea cea din urmă e strivită-n valuri,

Iar cea dinainte zboară parcă-n cer,

în cutremur mare şi de multe baluri

Zguduind se sfarmă puntea grea de fier.

Clipe trec îndată şi în hău dispar

Jumătăţi de lume sub a lor povară,

Doar la suprafaţă-n cercuri mai apar

Bule de culoare şi duhoare-amară.

Liniştea se lasă, plină de cuvânt,

Iar pe valuri trece şi se duce

Un popor, purtat de legământ,

Pe-o corabie cu pânzele din cruce.

Ceaţa se dezleagă şi un munte mare

Străluceşte dulce, ca un soare,

Fruntea-i aurită, curg din el izvoare,

Apa lui e vie şi lecuitoare.

    ŞTIŢI VOI OARE?

Blestemat va fi tot omul

Care-aicea a scuipat,

Care-s-a întors cu dosul

După ce s-a săturat.

Ce trăieşte-aici de veacuri

Şi ne vede cu ochi rău,

Cel ce minte, chiar alături,

C-are-acelaşi Dumnezeu.

Care ne-a-nţeles doar graiul,

Când la masă-a fost chemat,

Care căuta doar osul

Şi de mamă a uitat.

Blestemat va fi mişelul

Ce părinţii îşi omoară!

Cel ce-i frate cu măcelul

Şi îşi bate joc de ţară!

Blestemaţi vor fi şi-acei,

Ce-şi ridică-aici palate,

Răsplătite cu bani grei

De pe spate subjugate!

Cei ce sting aici Lumina,

Când şi-aşa e bezna grea,

Ce ridică sus minciuna

Peste biata ţara mea!

Ştiţi voi oare, măi pitici,

Că se-ncheie-al vostru veac?

Și chiar tot ce-aveţi aici

N-o să vă fie de leac?

Şi chiar ele, aceste lucruri,

Vor striga şi-or îngâna,

C-aţi fost hoţi peste meleaguri,

Şi-aţi fost una cu minciuna!

 Stă sus, în vârf, stăpânul,

Orgolios şi plin de importanţă,

Vrea miluie sau scuipă pe vreunul,

Vrea zâmbet e, vrea este aroganţă.

Sub el, la sfat, vin iute, se adună,

Nişte pitici ce tot stăpâni se simt,

Să-şi apere pe tron a lor minciună,

Căci hrană ea le este şi ea sunt.

Prin spaţiul acel, ce-i dosul frunţii,

Ideile se-nvârt ca prin pustiu,

Din găuri negre, dezvelindu-şi colţii,

Cobor şi sfarmă tot ce este viu.

Apoi puţin se lasă obosite

Şi-o linişte de moarte ne apasă,

Prin minţi deşarte, veşnic ameţite,

O lege de nebuni ne intră-n casă.

Ea ne dezbină, ne prosteşte şi se râde

Cum noi cu noi ne batem cap în cap,

Striveşte-n miez vlăstarii, ca un gâde,

Şi cresc sub ea corniţele de ţap.

O lume, ce de fapt e antilume,

Care nu lasă să răsară om în om,

O mreajă din plăceri şi-nşelăciune,

Din cari ce rod şi florile din pom.

Aice indivizii se-ador numai pe sine,

Se nasc doar în fotolii şi doar cu ele cresc,

Pe contul celor mulţi, ei nu mai pot de bine,

Acoper fruntea ţării şi grav o murdăresc.

Din umbra lor amară, acea din false stele,

Azi plouă şi ne ninge cu glod şi cu gunoi,

Cu oameni făr-de suflet, cu doamne uşurele,

Cu hoţi ce peste noapte devin stăpâni pe noi.

O, Doamne, peste ei, Te rog, odată tună

Şi sfarmă-le şi templul şi cuibul de minciuni.

Din cer coboară-Ţi spada, în mijloc de furtună,

Şi spală faţa ţării de-aceste spurcăciuni!

    SĂ ÎNCERCE SĂ VADĂ

Mi-a spus, mai ieri, un creştin,

Cu nume frumos, Constantin,

Că nu poate-înţelege,

După care lege,

Şi chiar a-ntrebat

Pe popa din sat.

De ce el, ca Părinte,

Pâinea fierbinte,

Ce-n vremuri c-aceste,

A noastre neveste

O duc cu smerenie

Şi curăţenie,

În orice Duminică

La Sfânta Biserică,

De ce n-o împarte,

Cum scrie în Carte,

La omul sărman,

Bătrân sau orfan,

Lipsit de avere

De cei cu putere?

Iar el – Jertfa Pâinii,

Chiar în văzul lumii,

Cu-a sa limuzină

De marcă străină,

O duce acasă

Şi nu pentru masă.

Și-o dă, nici la miei,

Dar chiar la purcei!

Aşa este, frate creştin,

Cu nume străvechi, Constantin,

Când aici cârmacii

Dimpreună cu bacii,

Nu sunt de-acei

Ce-ngrijesc de miei,

Dar sunt din acei

Ce-s robi la purcei!

Aşa este, frate,

Aşa, din păcate.

Căci scrie în Carte,

Că-n această parte

Vor veni de departe,

Cu aer de frate,

Copiii Satanei,

Şi în Casa Mamei

Vor zice şi ei,

Că sunt tot iudei,

Dar mint

Şi nu sunt!

Bătrânii, ţării acestea,

Cum ne spune Vestea,

Vor privi cu-ascultare

Spre soare-răsare,

Iar înspre Altar

Cu dosul murdar.

S-or lăfăi

Şi-or jefui,

Purtaţi de minciună,

Ţărişoara-mumă.

Şi aici, pe vale,

În necaz şi jale,

Ne vor îneca!

Ne vor sugruma!

Dar, pas cu pas,

Sub fudulul nas,

Se va apropia

Sfânta nuia!

Aşa, frate, aşa!

Căci cel ce ne minte

Cu-n sărut, când ne vinde,

Cine-i el, frate, cine-i?!

Şi-acel, ce năvăleşte

Şi asupreşte,

Acela creştin este?

Acel ce ne fură

Şi Pâinea din gură,

Ce ne dăruie viaţă

‘N siberii de gheaţă,

Ce acuma omoară

A noastră ţară,

Acela creştin este?!

Acel, ce cum intră în casă,

Sare pe masă

Şi strigă cu ură

Şi spumă la gură:

- Vorbiţi omeneşte,

Nu româneşte!

Acesta creştin este?

Acesta?!

Tu, fratele meu, cel creştin,

Cu inima toată-n suspin,

Să ştii că Biserica Sfântă,

Unde Domnul nostru Cuvântă,

Ea e Frumoasă şi Mare,

Din inimi şi până la Soare,

Şi dac-or voi să o sfarme

Acei ce au bani sau au arme

Ei trebuie întâi să străbată

Calea aceasta, nemăsurată,

Până la marginea firii,

Până la Faţa Iubirii!

Or să poată ei, oare,

Atât de sus să coboare?

Când ei, mânaţi de folos,

Se urcă de jos, tot mai jos.

Să încerce!

Şi-or să vadă!

 Mă urc pe dealul cel înalt,

Din marginea pădurii,

De unde satul aşezat

Cedează-n tot privirii.

Eu vin, m-aşez sub un copac,

Mă sprijin de tulpina-i,

Mi-arunc privirea înspre sat

Şi-i simt zvâcnind lumina-i.

în spate-aud cum vântul vesel

Se mişcă prin desişuri,

În faţă-mi râde-un firicel

Ce-i legănat de gânduri.

Apoi sorbesc acele dealuri

Ce satul înconjoară,

Acele verzi, imense lanuri,

Scăldate-n plină vară.

Aud un cânt melodios,

De dor şi veselie,

Ce zboară din cel ritm voios

A lucrului din vie.

Mai văd în vale un tractor

Ce ară printre rânduri,

Cum colo-n vale, la izvor,

Stă salcia pe gânduri.

Apoi privirea îmi opresc

La satul meu bătrân,

La braţul lui cel pitoresc,

De dragoste şi chin.

Aud în pieptul meu cântând

Suflarea mea alin,

Privind la plaiu-acesta mândru

Ce de iubire-i plin.

Şi simt în suflet, iarăşi simt,

O fericire-adâncă,

O, Doamne, cât îmi e de scump

Meleagu-acesta încă.