Primatul ideii de bine şi de necesar, de frumos şi de ideal sunt reconstituite prin liniile meplate ale asociaţiilor şi prin metafora dominantă, de cunună a pomului: “Eu nu vreau să fiu puternic – / Că ar însemna să mor/ Şi să-nec în întuneric/ O mulţime de popor.// Eu aş vrea c-un fiu de om/ Să m-asea- măn totdeauna/ Şi aici, în vîrf de pom,/ Să aşez din nou Cununa”. Dincolo de ritmurile limpezi, cu rădăcini profunde în cutremurătoarele vibraţii lirice eminesciene, luceferiene, în parte, imaginile Evei din emonimul poem secvenţial şi accidentat de sincopele extazului ezoteric în jurul formelor rotunde aflate sub imperiul extro- vertirii, caligrafiind lejer şi destul de îndemînatic şi simbolic acea pig­mentare etico-civică şi contemplativ- meditativă, naiv-copilărească şi pură adesea vizibilă ca valul rupt din îmbrăţişarea mării, treierului ei acva­tic, însă şi cristalin ironică, sapienţială. Refuzul tiraniei este însemnul exu­berant, de dragoste, cel mai sigur prin care cuplul proeminent Eva-Adam poate rîvni la tronul mirabil şi ideal al împărăţiei milenare şi general-umane dinspre ei şi dinspre noi, dinspre soarele jertfirii, dinspre mirificul elan al dăruirii şi al împlinirii (umane şi spirituale…).

Tudor PALLADI                                                                                                                       Glasul Națiunii, nr. 16, din 4 octombrie 2000. Critic literar

Poezia citată evident vorbeşte mai mult de la sine decît cuvintele ei încăpătoare de sugestii şi asociaţii multiple. Misterul poetic e de faţă, precum e de faţă şi prezenţa harului cu care-i înzestrat tînărul poet căruia nu i-i străin modul liric vierian. Accentele se fac vizibile în afund. Cel de-al doilea poem al plachetei intitulat “Vin zorii”, consacrat “dragului Poet”, confirmă acest lucru pe deplin: “Cînd viaţa-i amară,/ Durerea-i firească/ Şi inima- ţi rară/ Un vers vrea să nască.// Un vers de strigare,/ Un vers de unire,/ Ce pînă la soare/ Să scrie – iubire!// Să sfarme îngheţul/ Ce neamul apasă/ Şi Domnul, Măreţul,/ Să intre în Casă.// …// Prin noaptea durerii,/ Cea fără de astre,/ Eu strig că vin zorii/ Duminicii noastre!” (în genere influenţele “trubaduriste” din Adrian Păunescu sau de “bard” din Vîsoţki, de care pomeneşte prefaţatorul… sunt un semn că autorul se caută în diferite registre, gesturi uneori inconştiente…)

Sentimentul uman (al frăţiei), atestat şi-n piesa “Zbor de lumînare”, închinat martirului neamului nostru llie llaşcu (“Arde dîrz o lumînare/ Şi se- nalţă înspre cer,/ Chiar de-o ţin la închisoare/ într-o cuşcă grea de fier.// Mucenicul sfînt se naşte/ Şi pe fruntea-i, sus, rămîn,/ Pentru ziua cea de Paşte: – Te iubesc popor român!”) şi în poemul “Cu limbă de clopot” consacrat “frumosului om Tudor Ungureanu”, după cum şi cel matern (“Mama”, “Maică, măiculiţa mea”) sau acel de rudenie (“Bunica”, “Frumuşica” (satul de baştină), “Priveliştea satului meu”, “Ţie, plaiul meu”) au culorile lor intime vădind înclinaţii naturiste mercuriene, părtaşe bucuriilor sau durerilor şi demnităţii personale. Oricum, individualitatea lirică solară a lui Ion Chiriac se face simţită local şi în alte poeme de început ale autorului binecuvîntate de către pana inspirată şi săgetătoare a lui Ion Proca (“Deschideţi uşile, vine un poet!”).

Scrise cu responsabilitatea sufletului şi a durerii venite din desţărarea şi din dez­naţionalizarea noastră sunt poeziile “Maică România”, “Golgota neamului românesc”, “Inimioară-ţărişoară”, “Stăpînii” şi mai cu seamă piesa “Patria”. De fapt “înger” şi “Patria” constituie două poeme mature şi antologice în adevăr, poeme care pot face faţă rigorilor vremii nu numai prin mesajul lor ideatic, dar şi prin energia lor intimă, individuală (de parabolă şi de odă respectiv). Pline de săgeţi şi atitudinale sunt piesele “Eroii”, “Să încerce să vadă”, “O lege”, “Vremea secerişului”, Ştiţi voi oare?”, “Calea Ţării”, “Pofta”, “Curva”, care prin nota lor publicistică radicală reliefează durerea autorului faţă de cruda realitate prin care am trecut şi trecem spre noi, spre ideea de noi şi de nou, de neam şi de ţară, de regres şi de progres (civic şi etic, material şi moral). Aici primează adevărul, amărăciunea lui seculară dacă nu milenară (daco-romană şi moldo-rusească, românească, irepetabilă deci) condensată în ritm şi în imagine, în obsesie şi în idee, în îndemnuri şi în dorinţe pînă la transparenţă: “Voi oameni şi lume, sărmane popoare,/ Ce staţi pîn la gît afundaţi în infern./ Spălaţi-vă ochii, priviţi înspre soare,/ Mîncaţi din Iubire, din Verbul Etern.// Nu- i loc de imperii în veacul ce vine,/ Nu-i loc!/ Ori veacuri senine sub ceruri creştine,/ Ori foc!” Sau: “Hai, români din patru unghiuri,/ Voi spre voi porniţi acuma,/ Hai, sfărmaţi aceste juguri/ Şi le ştergeţi chiar şi urma.// Nu cătaţi voi adevăruri/ în minciună şi în hău,/ Adevărul este pururi – Sfîntul, Domnul Dumnezeu.// Calea Tării este una -/ înspre Domnul Sfînt lisus!” “Mancurţii”, “piticii” şi “mişeii”, “curvele”, “satanele roşii”, “eroii” şi “stăpînii” declaraţi “fraţi mai mari” (idolatrizaţi altădată) sunt ţintuiţi prin verbul necruţător şi purificator al tînărului versuitor fără menajamente, însă totuşi în limitele bunei cuviinţe, al comportamentului şi sentimentului creştin. Pana condeiului scînteie mai ales în cazul “Fabulei” (“Iar minciuna, plus la toate,/ Chiar iubită se ştia,/ Căci cu ea se fac, măi frate,/ Bani şi rang, şi tot ce-i vrea.// Aplecate peste lume,/ Trei iluzii sfidătoare -/ Şase feţe au ş-un nume/ Care seamănă teroare.// Oricît s-ar umfla curcanul/ Pîn’ la urmă tot rămîne,/ Nu un vultur de pe stîncă,/ Ci un pui plouat de curcă”).

De menţionat că Ion Chiriac cîntă liber, de la sine şi dezinteresat. Autorul posedă nu numai virtuozitatea etico-civică curentă a versificaţiei reflexive, dar şi unduirea lină, gingaşă, sclipirea profund meditativă a lirismului tradiţional cultivat de toţi poeţii naţionali mercurieni manifestat în deosebi în poemele “Adie vîntul”, “înger cu aripi albe”, “Plouă…” (bacoviană), “O lacrimă”, “Toamna”, “Iarna”, în care fluizii sentimentului şi ai zborului interior se ating de cercurile sublime ale gîndului armonios, creator.

Poemul “Titanic” care i-a smuls condeierului, inspiraţiei sale metafora “frigului” (“Dar lipiţi-vă de el obrazul,/ Dacă-ntîmplător îl mai aveţi/ Şi- ţi vedea că frigul şi necazul/ Curg din el în viscol cu nămeţi.// Curge frigul şi în depărtare/ Aisberg mare se cristalizează…”) evocă în imagini cuprinzătoare tragedia şi durerea pentru viaţa oamenilor de pe vasul naufragiat, drama cunoaşterii noului (ridicată la rang de simbol) a unui popor purtător al crucii (“Clipe trec îndată şi în hău dispar/ Jumătăţi de lume sub a lor povară,/ Doar la suprafață-n cercuri mai apar/Bule de culoare și duhoare-amară.// Liniştea se lasă, plină de cuvînt,/ Iar pe valuri trece şi se duce/ Un popor, purtat de legămînt,/ Pe-o corabie cu pînzele din cruce”).

Debutul editorial al lui Ion Chiriac, susţinut de-o mînă de oameni de suflet şi servitori dezinteresaţi ai binelui şi ai frumosului, ai cuvîntuiui, încetăţeneşte oricum pe harta poetică a peisajului nostru moldovenesc un caligraf al “frigului” şi un mare îndrăgostit de verbul şi de versul, de ideea naţională şi de “frumosul românesc”, prin care din păcate şi la acest fine de mileniu fatal şi crucial mai “curge frigul” (citeşte: răul…), mai viscoleşte disperarea şi iarna despărţirii noastre de noi (“Eu mut şi orb am fost/ La tot ce mi-a fost dat,/ Smerirea vremi şi vreme am învăţat în taină,/ Iertarea – curăţire de suflet şi de haină./ Da, mut şi orb am fost/ Şi toate le-am iertat.// Mă împînziră răii,/ Trăiam ca în mormînt/ Plesneau de bucurie în faţa mea lingăii/ Căci se gîndeau că gata, sunt iată la pămînt.”). “Dar ies din groapa văii/ Pe aripi de Cuvînt!” conchide versuitorul deoarece crede nestrămutat, în forţa întreagă, de reîntregire a neamului, în steaua şi în destinul lui cristic, adică în “iubire” şi în “suflet”, în menirea lui (“Iubirea este Cruce,/ Femeia – răstignire,/ Dar sufletul mă duce,/ lertînd, spre nemurire!”). Iar “iubirea” şi sufletul” sunt căile de căutare a identităţii de sine (telurice şi poetice). Aşadar, “crucea” şi “răstignirea” “frumosului românesc”, a ideii naţionale a Golgotei ei dintre metafora “frigului” basarabean secular şi de hotar, “plină de cuvînt” (“Cînd viata noastră însăsi e-o artă de-a muri”).

Tudor PALLADI    Critic literar 

   Glasul Națiunii, nr.2 din 27 ianuarie 1999.

În cap. 6 Apostolul Ioan descrie metaforic nişte cai de diferite culori.

Pentru a înţelege semnificaţia acestor cai şi a culorii lor, mai întâi trebuie sâ ne întoarcem la Zaharia, cap 6, unde de asemenea se vorbeşte despre aceşti cai, şi unde însuşi proorocul Zaharia, în v, 4, se întreabă: “Ce înseamnă aceştia, Domnul meu?”, la care îngerul îi rspunde (v.5): “Aceştia sunt cele patru vânturi ale cerurilor, care ies din locul în care stăteau înaintea Domnului întregului pământ”.

Adevărurile şi semiadevârurile formează ceruri de idei, de diferite nuanţe, şi ideile, ca nişte “Vânturi” sau “cai”, cutreieră minţile oamenilor şi pământul, schmbând lumea, în funcţie de culoarea.şi înălţimea lor.

Acum să ne întoarcem la cap. 6 al Apocalipsei şi să urmărim ordinea “cailor” şi a culorii lor. Observăm că întâi se arată un cal alb, apoi unul roșu, apoi unul negru şi, spre sfârşite, unul gălbui.

Pentru a înţelege acestea, aş vrea sâ ne amintim cum s-a început veacul douăzeci, din punct de vedere a ideilor ce i-au dominat Se începuse – creştin, apoi devenise – comu­nist, după acesta, pentru puţină vreme – se extinsese fas­cismul, şi spre sfârşitul său – se lăsase democrația – vremurile pe care le trăim.

Dacă luăm ideea ca lumină şi după culoarea ei o. plasăm respectiv pe spectrul luminii, apoi ştim, mai cu toţii, câ ideea creştină e integră şi desăvârşită, şi e similară cu culoarea albă a luminii. Cea comunistă are culoarea roşie, cea fascistă are culoare neagră, iar cea de acum – are culoarea galbenă, pentru că ocupă spaţiul de mijloc al spectrului de idei, şi auzim adesea, cum o parte a presei, care reprezintă aceste vremuri, poartă numele de – “gal­benă”.           .

Deci, “caii” sau “vânturile” de idei s-au perindat în veac­ul douăzeci, exact în ordinea descrisă de Apostolul Ioan în capitolul 6 al Apocalipsei.

Uitaţi-vă cât de simbolic şi precis e descrierea următoare din v. 4: “Şi s-a arătat un alt cal, un cal roş. Cel ce sta pe el a primit puterea să ia pacea de pe pământ, pentru ca oamenii să se înjunghie unii pe alţii, şi i s-a dat o sabie mare”.

Şi poate câ nu se tăiau oamenii unii pe alţii într-un război civil diabolic în spaţiul roş al Uniunii Sovietice? Poate nu au luat, aceste idei roşii, pace de pe pământ, sau nu au avut ele “o sabie mare”?  Apoi, în v.5 se spune: “…că s-a arătat un cal negru. Cel ce sta pe el, avea în mână o cumpănă”. Şi poate că odată cu apariţia fascismului nu a fost viaţa omenirii în “cumpănă”? Greu s-a plătit pentru rătăcirea noastră, a tuturor, prin aceată “cumpănă”, foarte greu.

Uitaţi-vă: “O măsură de grâu pen­tru un leu. Trei măsuri de 0rz pentru un leu! Dar sâ nu vâtâmi undelemnul şi vinul!” spuse “Glasul’ ‘îngerului, adică cu suflete ca “Grâul”din care se face “pâinea” pen­tru creşterea spirituală a noastră, cu suflete ca “orzul” cu care se hrănesc şi cresc “caii”, adică ideile, dar “undelem­nul” – cei ce înfrumuseţează Faţa Domnului şi “vinul” – cei ce îi veselesc inima, nu au fost vătămaţi.

Şi, când omenirea crezuse câ scăpase de aceste două monstruozităţi ale veacului douăzeci, în democrație și în vremurile de acum, oamenii au început să moară şi mai mult, dezorientându- se şi demoralizându-se completamente, de nu mai înţeleg acum unde e Cerul şi unde e Pământul, bântuiţi de dezbinări, foamete, boli şi răstigniţi de “fiarele pământului” încât descrierea v. 8 al cap. 6 este uluitor de precisă: “M-am uitat, șii iată câ s-a arătat un cal gălbui. Cel ce sta pe el, se numeşte Moartea, şi împreună cu el venea după el Locuinţa morţilor. Li s-a dat putere peste a patra parte a pământu­lui, ca sâ ucidă cu sabia, cu foametea, cu molima şi cu fiarele pământului”.

Apoi, în v.9: “…am văzut supt altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi dim pricina mărturisirii, pe care o ţinuseră” şi întrebarea multpătimită din v.10: “Până când, Stăpâne, Tu, care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi sâ răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?”, şi “stelele au căzut din cer pe pământ, cum cad smochinele verzi din pom, când este scuturat de un vânt puternic” (v.13), “Cerul s-a strâns ca o carte de piele, pe care o faci sul…”, încât aş vrea să readuc câteva versuri din poezia “Focul”, pe care am publicat-o pe paginile săptămânalului mai înainte:

“Cerul plânge şi se strânge,

Şi se face-n taină sul,

Când în locul sfânt ajunge

Omul râu şi omul nul.

Ei acoperă Lumina,

Stele sfinte smulg din Cer,

Şi îneacă-n sânge Luna –

Sâ îngenunchem ne cer…”

Ion CHIRI AC

Nota redacţiei: “Publicăm în continuare tabletele domnului Ion Chiriac, dar remarcăm, cu toate că-i respectăm dreptul la opinie, nu  putem împărtăşi ideile dumisale din articolul “Diavolul ştie că are puţină vreme”, publicat în nr. 12, în care autorul persiflează activitatea unor state şi reuniuni”.

Această  remarca a redacției a aparut după ce ea a fost aspru criticată de reprezentanții unor organizații internaționale, dar în articolul menționat în remarcă – am scris pe atunci, pe 27 martie 2002, ca Uniunea Europeană, SUA si în genere lumea v-a ajunge in criză…

,,Glasul Națiunii,,  03.04.2002

înainte de aceasta, ca mai uşor să înţelegem unele lucruri, aş dori să mă refer la structura simbolică a părţilor constituante ale României, ca la părţile structurale ale unei Case.

Ştim, mai cu toţii, că Basarabia este, “pridvorul”ţării, care se află lângă poarta de la Răsărit a ţării, că şi Carpaţii şi Ardealul sunt “vatra” sau “altarul” unde s-a plămădit, şi de unde “a descălecat” Neamul, Moldova este curtea dinlăuntru a Casei, iar Pivotul ţării – Bucureştiul. Banatul este poar­ta şi curtea de la intrarea dinspre aspus a acestei Case.

cum, după această scurtă temat­ică, şi în contextul celor spuse în tableta precedentă, o să citez din proorocul Ezechel, cap. 11, v. 1, unde scrie: “Duhul m-a răpit, şi m-a dus la poarta de răsărit a Casei Domnului, care caută spre răsărit. Şi iată că la intrarea porţii, erau douăzeci şi cinci de oameni; şi în mijlocul lor am văzut pe Iaazania, fiul lui Azur, şi pe Benaia, căpeteniile poporului (observaţi – este vorba de conducătorii poporului).

Iar chiar în versetul 2 scrie: “Şi Domnul mi-a zis: “Fiul omului, aceştia sunt oameni care fac planuri nelegiuite, şi dau sfaturi rele în cetatea aceasta!”, iar în v.3: “Ei zic: “Nu este vremea potrivită ca să zidim case! Cetatea este cazanul şi noi suntem carnea”, care în traducere ar însem­na, că ei zic: “Nu este vremea potriv­ita ca să facem unirea”, adică să zidim Casa, “Ţara aceasta este cazanul, şi noi suntem carnea”, adică stăpânii, şi (v,4): “De aceea prooroceşte împotri­va lor, prooroceşte, fiul omului!”scrie proorocul Ezechel, apoi urmează cap. 5-12, pe care o să le citez: “Atunci Duhul Domnului a căzut peste mine, şi mi-a zis: “Spune: “Aşa vorbeşte Duhul: “Astfel vorbiţi voi, casa lui Israel! Şi ce vă vine în gând, ştiu foarte bine! Aţi făcut o mulţime de omoruri în cetatea aceasta, şi aţi umplut uliţele cu cei ucişi”.

…”Morţii voştri pe care i-aţi întins în mijlocul cetăţii acesteia, sunt carnea, şi ea este cazanul; dar voi veţi fi scoşi afară din ea.

Vă temeţi de sabie, dar voi aduce sabie peste voi, zice Domnul Dumnezeu”.

“Vă voi scoate din cetatea aceas­ta, vă voi da în mâinile străinilor, şi voi împlini judecăţile Mele împotri­va voastră!

Veţi cădea loviţi de sabie, vă voi judeca la hotarul lui Israel, şi veţi şti că Eu sunt Domnul.

Cetatea aceasta nu va fi cazanul vostru: şi voi nu veţi fi carnea din el: ci la hotarul lui Israel vă voi judeca!

Şi veţi şti că Eu suni Domnul, ale cărui porunci nu le-aţi urmat, şi ale cărui legi nu le-aţi împlinit, ci aţi lucrat după obiceiurile neamurilor care vă înconjoară”.

bservaţi – au lucrat, nu după legea Domnului, creştinească, ci după “obiceiurile” neamurilor ce ne înconjoară. Cât despre denumirea de Israel, vreau să spun că după încreştinarea noastră de către Mântu­itor, apoi noi, simbolic, tot ne putem numi casă a lui Israel, deoarece numele de Israel l-a primit Iaacov, pentru credinţa lui în Domnul, şi prin acest simbol de schimbare a numelui s-a arătat ce se poate numi “Noul Israel”, sau “Noul Ierusalim”.

Este interesanta, în acest sens, descrierile versetelor 3-18 cap.8 a proorocului Ezechiel, o să citez numai câteva secvenţe din ele, v.9: …”Intră, şi vezi urâciunile cele rele, pe care le săvârşesc ei aici!”, şi v.10: “Apoi am intrat şi m-am uitat; şi iată că erau tot felul de chipuri târâtoare şi de dobitoace urâcioase…”, “Fiul omu­lui, vezi ce fac în întuneric bătrânii casei lui Israel, fiecare în odaia lui plină de chipuri (cu portrete de a lui Lemn ş.a.)? Căci ei zic: “Nu ne vede Domnul; a părăsit Domnul ţara aceasta!”(v,12).

Iar în versetul 16, se descrie ori­entarea clară a lor:cu dosul întors spre Templul Domnului şi faţa spre răsărit; şi se închinau înaintea soare­lui spre răsărit”, la care Domnul zice (v.17): “Vezi, fiul omului? Este prea puţin oare pentru casa lui Iuda că săvârşesc ei urâciunile pe care le săvârşesc aici? Trebuia să mai umple şi ţara cu silnicie şi să nu înceteze să Mă mânie? Iată că ei îşi apropie ramu­ra (adică nuiaua) de nas!”.

e aceea, zic, aplicarea în spaţiul nostru a unor teorii perverse de prin alte părţi, “după obiceiurile nea­murilor ce ne înconjoară”, este de fapt o mutilare şi o violare mon­struoasă a firii şi fiinţei noastre naţionale, o demolare sau o reţinere de împlinire a Ţârii, ca a unei Case în care se adăposteşte Sufletul Nostru, care are simbolic chipul celor “patru făpturi vii”.

Noi trebuie să ne întoarcem din exilul, mai ales spiritual, la care am fost, supuşi, înapoi spre noi, spre firescul nostru, altfel riscăm sâ ne pierdem printre spaţii străine şi ostile nouă.

De ce am ajuns în această stare acum, care este sensul simbolic al desfăşurării evenimentelor prin care am trecut şi trecem o să mă refer în numărul viitor, din Săptămâna Mare a Postului.

Ion Chiriac

,,Glasul Națiunii,, 17.04.2002

Cum se poate, ca avînd cele mai roditoare pămînturi din lume, cei mai liniştiţi şi mai harnici oameni, să n-ai ce mînca, cu ce te încălzi la vreme de iarnă? Cum?

Cum să mori secerată de boli avînd ridicată o reţea frumoasă de instituţii medicale, un număr bun de fii de- ai tăi, specialişti cu o înaltă calificare profesională,, cu titluri ştiinţifice, care ştiu bine a lupta cu aceste boli? Cum?

Cum se poate să moară cetăţenii tăi, cu miile, de diferite boli, iar medicii şi spitalele ce ar putea acorda acest ajutor să nu aibă de lucru, să fie reduşi, iar spitalele, ce sunt averea neamului, să fie închise? Cum?

Cine sunt acei ce distrug aceste averi fără de preţ şi strict necesare ţării, oamenilor? Este o vorbă, că dacă nu poţi face – măcar nu strica. Sau poate, şi în ultima vreme aceasta devine tot mai evident, că sunt plătiţi de cineva special ca să facă lucrurile acestea?

Au, nu avem noi de-a face cu un genocid bine mascat şi programat? Să ne întrebăm şi să încercăm mai repede să răspundem, altfel preţul va fi extrem de scump şi va fi egal chiar cu viaţa noastră, cu existenţa neamului nostru.

Ce înseamnă distrugerea învăţămîntului public şi a sistemului de asistenţă medicală?

Aceasta înseamnă că nu vom mai fi sănătoşi (majoritatea vom fi cu handicap congenital, sau în cel mai bun caz, dobîndit), cu posibilităţi insuficiente de a ne spori capacităţile intelectuale, fără de care, chiar în anii cei mai apropiaţi, nu vom putea ori percepe problemele ce vor veni peste noi, ori să le găsim soluţiile adecvate, ori, de vom trece de aceste două, atunci fiziceşte nu le vom putea realiza, chiar şi furînd soluţiile de la alţii.

Sănătatea şi cunoştinţele sunt condiţiile vitale de bază pentru viaţa atît a unui om, cît şi a unui popor. Ce este un om sau un popor bolnav şi, ca să nu zic prost,  riecuftivat? Nu mai răspund. Noi trebuie să putem să ne asigurăm mai întîi aceste  două: sănătatea şi accesul la cunoştinţe. Că după aceasta munca le face pe toate. Ca scut peste acestea trei (sănătate, cunoştinţe, muncă), ca să le protejăm şi să nu le pierdem, trebuie să avem o lege adecvată nouă şi foarte strictă, egală pentru fiecare şi pentru toţi.

Aceste categorii asigură şi ţin de securitatea neamului şi a fiecărui cetăţean în parte, şi trebuie tratate respectiv, nu lăsate în voia soartei. Altfel suntem pe linie moartă.

în condiţiile unei sărăcii trecute peste orice limită, nesusţinerea de către stat a instituţiilor unicale medicale, de o înaltă specializare, înseamnă a le lăsa să dispară, de parcă ele n-ar fi mari valori de stat. Pentru că oamenii care nu primesc salarii sau pensii cu anii, iar chiar de le- ar fi primit (se ştie mizerabilitatea lor) tot n-ar fi putut să acopere cheltuielile necesare pentru acordarea acestui ajutor medical de înaltă calificare. Aceasta înseamnă, cu bună ştiinţă, a lipsi majoritatea populaţiei republicii de acordarea acestor servicii, a încălca dreptul oamenilor la viaţă. Apropo, aceasta este şi cauza principală de distrugere a întreprinderilor economice – lipsa de bani la populaţie, adică lipsa unei capacităţi de cumpărare.

Ce înseamnă un minim garantat de stat, care se limitează la asigurarea unei consultări a unui medic de familie, a unei seringi, sau a unei analize ieftine, pe care de fapt, omul şi singur, chiar şi în sărăcia noastră, ar putea cumva să şi le asigure.

Cum rămîne cu serviciile medicale specializate şi costisitoare ca: intervenţiile chirurgicale cardiovasculare, transplantul rinichilor, intervenţiile specializate în cavitatea toracală, abdomenală? Cum rămîne cu diagnosticarea la un nivel contemporan a patologiilor cardiovasculare, oncologice, fiziopulmonologice, dermatovenerologice, gastroenterologice ş.a. Dar cu mamele şi copii noştri cum rămîne? Sunt acestea nişte probleme ce pot fi lăsate numai pe seama cetăţeanului, sau sunt probleme sociale şi respectiv de stat?

Dacă diagnosticarea lor nu va fi posibilă, atunci de tratamentul lor adecvat nici nu poate fi vorba.

Ce înseamnă aceasta, oameni buni? Ce înseamnă?

Aceasta înseamnă – să avem acces, la acest sfîrşit de veac şi mileniu, doar la vreo lumînare şi la vreun sac de polietilenă pentru înmormîntare. Dar mai departe? Posibil să nu le mai avem nici pe acestea. Sărmană ţară bogată! Sărmană! Ştiu că se va zice că nu sunt bani, şi ce poţi face. Nu-i adevărat!

Unde sunt averile noastre agonisite ce au fost furate? Unde se duce munca noastră de zi cu zi?

A încercat cineva să se întrebe, pe ce bani se ţin puterile statului nostru, cînd noi n-avem bani? Evident că nu pe ai noştri. Şi dacă nu pe ai noştri, atunci a cui e puterea aceasta? Iar noi plîngem şi ne adresăm ei. Cui îi trebuim noi? Ce putem noi face? Ce? Nimic…

Cine plăteşte acela comandă muzica, iar cei plătiţi dansează în ritmul ei. Asta-i. Că de nu dansează, iar noi suntem cei mai mari maieştri la dans, stau doritorii în rînd,” gata de a-l înlocui. Trist. Trist de tot.

Sărmană ţară bogată. Sărmană…

Şl totuşi, trebuie să păstram ce avem. Salvarea noastră este numai, şi numai, în mîinile noastre!

Să ne trezim! Să ne trezim, pentru Dumnezeu!

Ion Chiriac                                                                                                                                                                               ,, Glasul Națiunii,, 29.09.1999.

Acest spaţiu – Cerul- e descris în cap. 4, unde chiar în v. 1 scrie: “După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer” şi “…în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva” (v.2), apoi în v.6: “…în mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi de dinainte şi de dinapoi” şi “Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară” (v.7).

ici, înainte de cuvântul făptură este trimitere la Num. 2.2,,unde Biblia scrie: “Copii lui Israel au să tâbărascâ fiecare lângă steagul lui, subt semnele casei părinţilor lui; să tâbărascâ în faţa şi împrejurul cortu­lui întâlnirii”, din care se poate înţelege uşor că acestea, “steagul” şi “semnele casei”, indică steagul şi stema unei ţări.

Pentru a înţelege mai bine aces­te lucruri, este o trimitere la Ezechiel, cap. 1 şi cap. 14, unde de asemenea se vorbeşte despre aceste “făpturi vii”, unde în c.l.v„4 şi 5 se spune: “M-am uitat, şi iată că a. venit de la miază­noapte (observaţi din ce parte) un vânt nâpraznic, un nor gros, şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lus­truită, care ieşea din mijlocul focului.

ot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească”, iar în v. 10: “Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu, la stânga lor toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vul­tur”.

Aici voi menţiona că dacă aces­te “făpturi vii” veneau de la nord, înseamnă că cel ce le privea se afla la sud de ele, iar ele stăteau cu faţa lor sudică spre el.

Dacă cunoaşte cineva stema României, apoi ştie că ea reprezintă cele patru părţi constituante ale ei: Muntenia, Moldova, Ardealul şi Banatul”, şi că, Muntenia are ca stemă – Acvila Creştinătăţii, Moldova are ca stemă – bourul, Banatul – leul, iar Ardealul – un vultur cu aripile des­făcute.

acă ştim că cuvântul “om” in înţelesul biblic este. echivalent cu “creştin”, apoi putem spune că, de fapt “toate au o           înfăţişare omenească”, pentru că toate sunt creştine, iar privindu-le de la sud, faţa care ne iese înainte a lor e cea sudică, cea a Munteniei – Acvila Creştinătăţii, care e similară cu o “faţă omenească”, la dreapta lor va fi Banatul – şi din această parte toate vor avea faţă de leu, la stânga lor va fi Moldova, şi din această parte toate patru vor avea o faţă de bour (sau care “seamănă cu un viţel”), iar în urma lor va fi Ardealul, şi din această parte toate patru vor avea o faţă de vultur.

iecare român luminat ştie că noi am îmbrăţişat creştinismul chiar de la începuturi, ca pe ceva firesc nouă şi ca pe Purul şi Adevăratul Adevăr, că din el ne-am înălţat fiinţa, astfel câ e foarte precisă descrierea din v. 13, cap. 1 a proorocului Ezechiel: “îtl mijlocul acestor făpturi, vii, era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care adreau;,şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aces­te făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare, şi din el ieşeau fulgere”.

Destul de frumoasă este descrie­rea din v. 15, a aceluiaşi capitol, unde se spune: “Mă uitam la aceste făpturi vii, şi iată că pe pământ afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor…”, şi (v.15) câ: “…toate patru roţile aveau aceeaşi întocmire, înfăţişarea şi alcătuiala lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roate”.

tim cu toţii că neamul nostru s-a născut şi se sprijină pe Biserica Neamului, care pentru fiecare parte a lui e aceiaşi, ca nişte roţi unite una în alta, şi v.20: “unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul; şi împreună cu ele (făpturile) se ridicau şi roatele, căci duhul făpturilor vii era în roate”. Cât de frumos şi precis, cât de precis!

“Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului…” (v.22) şi “…Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri”, ca­re se potriveşte de minune cu cuvin­tele din Imnul Neamului “Deşteaptâ- te, române” – “Preoţi cu crucea-n frunte! Căci oastea e creştină”.

Aceste făpturi vii, şi roţile lor, “erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinlăuntru. Zi şi noapte (adică pe tot parcursul istoriei lor), ziceau fără încetare: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputer­nic, care era, care este, care vine!”. (Apoc, c. 4, v.8).

Deci, să ne orientăm bine unde suntem şi încotro alergăm, să nu măsurăm Viaţa cu banul sau cu put­erea.

Ion CHIRIAC

       ,,Glasul Națiunii,,  10. 04. 2002

]]> http://ionchiriac.md/?feed=rss2&p=283 11 http://ionchiriac.md/?p=281 http://ionchiriac.md/?p=281#comments Mon, 25 Mar 2013 16:05:34 +0000 ionchiriac http://ionchiriac.md/?p=281              În Apocalipsă s-a prezis prăbușirea balaurului roșu.

Ca sâ găsim calea ce ne e sortită nouă şi s-o urmăm, împlinindu- ne pe deplin destinul şi mântuindu- ne astfel, cred că extrem de impor­tant e sâ ne descurcăm şi sâ ne ori­entăm în tumultul evenimentelor ce ne frământă şi se desfăşoară împre­jurul nostru, şi care este semnificaţia lor.

Pentru aceasta este necesar sâ pornim de la Adevăr şi apoi încet, încet să ne străduim sâ nu-i părăsim albia.

Adevăr şi Lumină este incon­testabil Cuvântul lui Dumnezeu. Deci sâ ne aplecăm asupra Lui şi să încercăm sâ-L dezghiocăm.

Pentru început o să pornesc cu părţile mai clare, sau mai uşor descifrabile, a Apocalipsei. O să Vă rog, ca mai departe, dacă doriţi, să citiţi cele scrise de mine cu Biblia în mână, pentru că, n-o sâ fac total­mente transcrieri din Ea, ci o să indic locul la care mă refer.

Citind capitolul 12 al Apocalipsei, în versetul 1-4, se vorbeşte de un Balaur Roş, cu şapte; capete şi zece coame, în versetul 7 şi 8 al aceluiaşi capitol se spune că “Mihail şi îngerii lui s-au luptat cu balaurul. Şi balaurul cu îngerii lui s- au luptat şi ei, dar n-au putut birui: şi locul lor nu li s-a mai găsit în cer”.

Cine e acest balaur, care se ascunde sub metafora profetică a Apostolului Ioan?

În capitolul 17, versetul 9 şi 10 se spune: “Aici este mintea plină de înţelepciune. – Cele şapte capete sunt şapte munţi, pe care şade femeia.Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este, celălalt n-a venit încă, şi când va veni, va rămânea puţină vreme”.

Acum să ne întrebăm, câţi îm­păraţi, ca nişte munţi, a avut cel mai mare imperiu care a fost după venirea lui Cristos?

Dacă îi enumerăm (Lenin, Stalin, Hruşciov, Brejnev, Andropov, Cernenco şi Gorbaciov) observăm câ a avut exact 7. Nu cred câ e necesar de mai adăugat câ acest imperiu era de culoare roşie.

Şi-apoi nu oare Mihail Gorbaciov cu adepţii lui, s-a luptat cu acest ba­laur roşu, şi balaurul roşu cu adepţii (îngerii) lui s-au luptat şi ei, dar n-au putut birui?

Când citesc versetul 5 al capi­tolului 17, unde este scris clar câ “pe frunte purta scris un nume, o tainâ: “Babilonul cel mare, mama curvelor şi spurcăciunilor pământului”, apoi îmi aduc aminte, cum pe margini de drumuri era scris, pe standuri mari şi cu litere considerabile pe ele: “Velichii Sovietschii Soiuz – oplot mira i drujbî na zemle”, am scris ruseşte, pentru câ aşa era scris şi aşa sunâ mai bine şi mai aproape de acest Verset. Pentru că fiecare acum ştie, că dacă se spunea atunci, ceva în acest Velichii Soiuz, apoi adevărul era contrariul.

Chiar în versetul 1 al capitolului 17 scrie: “Vino să-ţi arât judecata curvei cele mari care şade pe ape mari”.

Pentru câ această mare ţară, care simbolic se mai aseamănă cu o femeie, cu adevărat “era îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, era împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi mărgăritare (adică era foarte bogată). Ţinea în mână un potir de aur, plin de spurcăciunile şi necurăţiile curviei ei” (cap. 17, v. 4). Această curvâ “şedea pe ape multe”, ca pe o imensă mare de lume, şi “apele pe care le-ai văzut, pe care şade curva, sunt noroade, gloate, neamuri şi limbi” (cap. 17, ver. 15), peste care se lăţise şi le mâcina, ca sâ le distrugă şi să le înghită, asimilindu-le.

E uimitoare descrierea din cap.18 v. 2 a urâţeniilor care se aduna­seră aici: “A căzut, a căzut Babilonul cel mare!” (şi poate spune cineva câ n-a câzut?), pentru că “A ajuns un lăcaş al dracilor, o închisoare a oricărui duh necurat, o închisoare a oricărei păsări necurate şi urâte”, pen­tru că s-a slăvit pe sine şi s-a desfătat în risipă şi zice în inima ei: “Şed ca împărăteasă, nu sunt văduvă (câ mulţi erau doritori sâ se ia cu dânsa la braţ şi sâ se cunune), şi nu voi şti ce este tânguirea!” (cap. 18, v. 7), şi ei ii zice Domnul: “Daţi-i chin şi tânguire!”(v.7).

Apropo, despre “risipă”. Ţineţi minte cum aruncau pe dealuri şoferii şi tractoriştii motorina şi benzina pe care nu reuşeau s-o folosească într- o zi, ca să facă km/ore mai multe, şi pentru câ, dimineaţa următoare tre­buia fiecare sâ se alimenteze din nou; cum se strica roada râmasâ pe dealuri, cum se arau câmpuri întregi cu roşii neculese, de părea câ sângeră pă­mântul de jale, pentru că planul era depăşit, şi de sus se declara că re­coltarea a luat sfârşit cu mare succes. Ce mai “succes!” Ce mai risipă, ce mai risipă! Exemple de acestea poate sâ aducă fiecare cu duiumul.

Şi acum, aş vrea să-i întreb pe cei care zic că sunt creştini, şi tânguiesc după acele vremuri, îmbătaţi de spurcăciunea şi risipa Uniunii Sovie­tice, cui i s-a adresat Dumnezeu când a spus în v. 4: “Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei, şi să nu fiţi loviţi cu urgi­ile ei!”.

Şi-apoi cum mai plâng astăzi cei “ce au cunoscut adâncimile Satanei”. Apostolul Ioan în v. 19, cap. 19 scrie: “Şi îşi aruncau ţărână în cap, se tânguiau, ţipau şi ziceau: Vai! Vai! Cetatea cea mare, al cărei belşug de scumpeturi a îmbogăţit pe toţi cei ce aveau corăbii pe mare, într-o clipă a fost prefăcută într-un pustiu!”.

Mulţi zic câ Uniunea Sovietică a câzut din greşeală, sau din prostia unora, dar eu zic câ a distrus-o Dumnezeu, şi exact la al şaptelea ei îiripârat, pe care îl mai şi chema – Mihail.

Despre evoluţiile ulterioare şi descrierea lor în Apocalipsa Apos­tolului Ioan vom discuta dâta viitoare.

Ion CHIRIAC

         ,,Glasul Națiunii,, 13.03.2002

Am scris în tableta precedentă că şi noi, românii, am fost răstigniţi între şi împreună cu două “tâlhăriţe”: “nistreană” şi “găgăuză”.

în acest număr o să mă refer la una din aces­te două “formaţiuni”, cea “găgăuză”, deoarece cea “transnistreanâ” este foarte “proaspătă” şi se ştie bine cine sunt, de unde vin şi încotro merg.

Acum se pregăteşte o istorie nouă a găgăuzilor, care ar face “lumină” asupra originii, caracterului, perpetuării şi chiar destinului aces­tei populaţii care se numeşte – “găgăuzi”.

în enciclopedia sovietică scria, că găgăuzii care locuiesc pe teritoriul Uniunii Sovietice, sunt urmaşii celor care au emigrat în Basarabia pe la sfârşitul veacului XVIII şi începutul sec. XIX din regiunile nord-estice ale Bulgariei, şi conform investigaţiilor istorico-etnografice ei sunt urmaşii triburilor migratoare turcice din peninsula Balcanică, cum ar fi – pecenegii, uzii, cumanii.

ât despre provenienţa numelui de “găgăuz” sunt mai multe versiuni care încearcă să-l lămurească;una spune că numele de “găgăuz” provine de la un sultan turc cu nume persian – Kaikauz, alta (o variantă a istoricilor turci) spune că “găgăz” înseamnă – “ghiok oguz”, adică “turcii albaştri”, aici “albaştri” e cu sensul “cereşti” sau “primordiali”; iar a treia versiune – că “găgăuzii” provin de pe lângă râurile Sâr-Daria şi Amu- Daria, mai precis de pe valea regiunii Kanga, unde vale se traduce ca “oguz” şi se obţine “Kangaoguz” (această versiune aparţine ruşilor, din care în final s-ar putea concluziona câ, găgăuzii chiar dacă nu sunt fraţi cu ruşii, apoi sunt nişte “rude apropiate”, ş-apoi cum să-ţi laşi “nea­murile”, chiar îndepărtate, fără de ajutor “frâşesc”).

Cunosc bine găgăuzii, am foarte mulţi buni prieteni şi cunoscuţi printre ei, deoarece am lucrat după absolvirea facultăţii trei ani în Comrat, şi plus la aceasta, satul meu de baştnâ a fâcut parte, până la formarea judeţlor, din acest raion.

Pot spune că sunt nişte oameni paşnici, chinuiţi, foarte muncitori, care se aseamănă mult la caracter cu românii moldoveni. Locuind printre ei am observat câ cea mai mare parte dintre ei au nume moldoveneşti (româneşti) cum ar fi: Arnaut (Arnăutu), Cojocari (Cojocaru), Drăgoi, Croitor (Croitoru, numele başcanului), Vlah, Novac, Arabadji (Harabagiu), Celac (Ciolacu), chiar şi Chiriac, şi multe, multe altele, unele cu rădăcina numelui românescă plus sufixul turcesc “oglo” (varianta rusească – “ov”), cum ar fi Stefanoglo, Cristioglo, Ianioglo, Dimitrioglo ş.a., la care dacă li s-ar retrage sufixul ar fi – Ştefan, Cristi sau posibil Cristea, Iani sau posibil Ioan, Dimitriu ş.a.m.d.

O  altă parte importantă dintre găgăuzi au nume bulgăreşti (Dobrov, Stepanov, ş.a.), altele chiar cu asemănare armenească, cum ar fi Kendighelean, preşedintele Adunării populare, unele care dacă ar fi traduse ar fi: Uzun (Lungu), Cara (Negru), Caraiani (Negru Ion) ş.a.

m început această scurtă descriere pentru a pune următoarele întrebări care firesc mi-au apărut în gând: cum o populaţie ce vorbeşte o limbă turcicâ, din care fac parte – limba azerâ, turcă şi turcmenă,este creştină ortodoxă, are nume de familii moldoveneşti (româneşti), bulgăreşti, armeneşti şi de alte origini? Pentru că,de ar fi urmaşii unor triburi turcice apoi mai întâi n-ar fi creştini,şi apoi ar avea şi nume respec­tive turcice, nu turcizate, pentru că numele şi credinţa sunt nişte “documente” grăitoare şi de care rar cine se lasă.

Cum s-ar putea explica, sau răspunde la aces­te întrebări?

Mai întâi aş vrea să spun, că întrebându-i pe găgăuzi cum se traduce,sau ce înseamnă numele de “găgăuz”, mulţi mi-au spus câ ar însemna “trădători de credinţă”, de la “gaga” – trădător şi probabli “uz” – credinţă. Aici evident mai apare încă o întrebare – ce au trădat ei dacă sunt creştini ortodocşi?

editând mult asupra acestor întrebări, cu mult respect pentru găgăuzi, fără intenţia de a-i ofensa, sau să zic că anume aşa şi este, vreau să spun următoarele: că mai degrabă această pop­ulaţie s-a format din creştinii din Moldova, Muntenia, Bulgaria,Armenia şi alte ţâri cerştine (şi din cei râmaşi din Bizanţ), care au fost duşi în Turcia de către armatele cotropitoare turceşti, şi care erau plasaţi iniţial într-o zonă specială din nord-estul imperiului turc, care de nevoie începuse să vor­bească limba turcă de pe atunci, dar păstrându- şi credinţa şi numele de familie din tatâ în fiu, casâtorindu-se înde ei numai după credinţă.

Deoarece turcii erau musulmani, apoi ei numeau populaţia aceatâ “găgăuzi”, adică “trădă­tori de credinţă”, din punctul lor de vedere, dar în esenţă aceşti oameni nimeriţi în acest imperiu musulman nu şi-au trădat credinţa, ci dimpotrivă şi-au păstrat-o cu dârzenie, cu ea şi numele de fam­ilie, pentru care au şi fost prigoniţi crunt de turci, şi din această cauză au emigrat mai întâi în Bulgaria şi mai apoi, la invitaţia Rusiei, ca colonişti, au apărut şi în sudul Basarabiei.

ceastă idee răspunde la toate patru întrebări: de ce sunt creştini – pentru că aşa au fost de dinainte de a nimeri în Turcia, de ce au nume româneşti, bulgăreşti, armenşti, ş.a. – pentru câ aşa le avuseseră de la strămoşii lor de la începui, de ce vorbesc o limbă turcicâ veche – pentru câ acolo înde ei locueau atunci, creştini din diferite ţări, se puteau înţelege numai în limba turcă de pe atunci, şi pe care au conservat-o aşa cum a fost, migrând din Turcia. De ce au fost numiţi găgăuzi (“trădători de credinţă”) – pentru că turcii musulmani așa îi socoteau şi îi numeau.

Este foarte intreresant,pentru cine are spirit de observaţie, că cei ce au nume moldoveneşti (româneşti), seamănă şi la exterior cu moldovenii (românii), cei cu numele bulgăresc – seamănă mult la exterior cu bulagarii,cei cu nume armenesc – cu armenii, ş.a.m.d„ deşi peste ei s-a aşezat co­loritul imperiului turc.

ar cei mai interesant lucru este câ cei cu nume românesc ştiu “Tatăl Nostru” pe de rost în limba română, cei cu nume bulgăreşti – în limba bulgara, şi nici unul în limba găgăuză, pentru câ în limba musulmanilor turci de pe atunci “Tatăl Nostru” nici n-a existat, şi părinţii învăţau şi transmiteau copiilor Rugăciunea ‘Tatăl Nostru” pe de rost, ca cel mai important simbol de ceredinţa, în limba de orgine a lor.

Aşa a voit Dumnezeu, ca acum mulţi ani înainte, să ia dintre noi,creştinii,oameni sâ-i poarte prin imperii şi vreme, ca în final să-i întoarcă înapoi, şi să fie ca unul din cei trei “răstigniţi” impreunâ cu Maica Noastră – Basarabia!

ste un film în desen animat care se numeşte “Novâceştii”, în care se arată cum lui Novac, de care se temeau turcii (Baba Novac a fost unul din cei mai viteji conducători de oşti ai lui Mihai Viteazul), soţia îi născuse doi feciori gemeni – unul blond si altul brunet. Turcii, ca să-l slăbească pe Novac îi fură un fecior încă din faşă, pe cel smolit,şi îl cresc ascunzându-i adevărul originii sale, dar insuflându-i câ cel mai mare duşman al lui este Novac. Tatăl acestor copii răpus de bătrâneţe moare, şi turcii atacă pământul Novăceştilor, însă fiul cel alb distruge oastea păgână. Dar turcii îl scot la luptă pe fiul rătăcit a lui Novac, cel smolit, care era la fel de voinic ca şi fratele lui gemene, şi cu ajutorul căruia ei sper­au să-l omaore pe cel alb, apoi printr-un vicleşug şi pe cel smolit, astfel voind să scape cu totul de Novăceşti şi să le stăpânească pământul. Dar în toiul luptei istovitoare dintre cei doi fraţi gemeni,ei au descoperit nişte semne care le-au deschis ochii că ei sunt fraţi,şi ei bucuroşi s-au îmbrăţişat, şi- au unit forţele şi au biruit duşmanul ce le pregătise, cu atăta iscusinţă, moartea lor.

Este un film în desen animat pentru copii,dar este atâta simbol în el, că şi cei adulţi ar trebui să-l vizioneze de mai multe ori ca să poată să-i perceapă înălţimea.

Ion Chiriac

     ,,Glasul Națiunii,,  09.05.2002