vemoweb

Caligrafia frigului

Lecturi: 1998

Mar 25, 2013

Notorie în parte ca orice încercare a unui poet realmente pornit “a se înfrupta din cuvfnt”, placheta “Curge frigul” (Chişinău, 1998) de Ion Chiriac este un semn de bun augur: poezia sfidează ”iarna”. De unde caligrafia “frigului” la el este o probă sigură a exprimării de sine din mai multe perspective ale inspiraţiei, cu tot didacticismul sau retorismul, cu evidenta imperfecţiune a limbajului etc., iminente pentru orice debutant şi nu numai la o adică. Dincolo de ipostazele căutărilor curajoase şi anxietate de “ideile de gheaţă” şi imperialiste din jur freamătă un suflet viu care aude cu urechile şi vede cu ochii proprii schimbarea la faţă a istoriei şi de ce nu şi a omului şi în definitiv şi a poeziei, a mesajului ei ideatic, social-uman, hrănite de filoanele autohtone ale timpului şi ale locului. Calea suferinţei (a omului şi’ a ţării) este în cazul tînărului condeier (medicului-condeier) Ion Chiriac calea poeziei,.. Nu este vorba, pur şi simplu, de un versificator ordinar, ci de mai mult: de un talent literar care perseverează şi care inspiră încredere că va persevera. Poemul inaugural al cărţii “înger” depăşeşte aria unei parabole, el reconstituind prin faţetele lui dramatice şi prin aspectele lui ideatice profunde un dat, însuşi destinul său (şi al nostru: “Am văzut un înger/ Ce vindea la piaţă,/ Prin furtuni cu fulger/ Şi idei de gheaţă,/ Brînză de mioară,/ Fiii să nu-i moară.// Suspina în suflet/ Şi încet vorbea,/ Pînă-n miez de cuget/ Ea aprins roşea/ Inimă curată/ Şi nevinovată.// Parcă din icoană,/ Ea stătea măreaţă,/ Cu tristeţe-n geană/ Şi lacrimi pe faţă,/ Ca o lumînare,/ Ca un luci de soare.” Partea a doua a poemului, pe lîngă gradaţia ei expresivă şi personificatorie (“mama”, “ţara”) personală, consfinţeşte indirect starea de înger a “omului” şi “ţării”, a situaţiei lor dramatice contopite într-o “icoană”, într-un “suflet”, într-un “înger”: Sărmană măicuţă,/ Furată, desculţă,/ Cu lacrimi pe faţă,/ în mijloc de piaţă,/ Parcă-i mama mea,/ Parcă-i mama ta./ Asta-i ţara mea – Basarabia!// Inimă curată/ Și nevinovată/Cu lacrimi pe faţă/ în mijloc de piaţă,/ Ca o lumînare,/ Ca un luci de soare,/ Asta-i mama mea -/ Basarabia!”.

Poezia citată evident vorbeşte mai mult de la sine decît cuvintele ei încăpătoare de sugestii şi asociaţii multiple. Misterul poetic e de faţă, precum e de faţă şi prezenţa harului cu care-i înzestrat tînărul poet căruia nu i-i străin modul liric vierian. Accentele se fac vizibile în afund. Cel de-al doilea poem al plachetei intitulat “Vin zorii”, consacrat “dragului Poet”, confirmă acest lucru pe deplin: “Cînd viaţa-i amară,/ Durerea-i firească/ Şi inima- ţi rară/ Un vers vrea să nască.// Un vers de strigare,/ Un vers de unire,/ Ce pînă la soare/ Să scrie – iubire!// Să sfarme îngheţul/ Ce neamul apasă/ Şi Domnul, Măreţul,/ Să intre în Casă.// …// Prin noaptea durerii,/ Cea fără de astre,/ Eu strig că vin zorii/ Duminicii noastre!” (în genere influenţele “trubaduriste” din Adrian Păunescu sau de “bard” din Vîsoţki, de care pomeneşte prefaţatorul… sunt un semn că autorul se caută în diferite registre, gesturi uneori inconştiente…)

Sentimentul uman (al frăţiei), atestat şi-n piesa “Zbor de lumînare”, închinat martirului neamului nostru llie llaşcu (“Arde dîrz o lumînare/ Şi se- nalţă înspre cer,/ Chiar de-o ţin la închisoare/ într-o cuşcă grea de fier.// Mucenicul sfînt se naşte/ Şi pe fruntea-i, sus, rămîn,/ Pentru ziua cea de Paşte: – Te iubesc popor român!”) şi în poemul “Cu limbă de clopot” consacrat “frumosului om Tudor Ungureanu”, după cum şi cel matern (“Mama”, “Maică, măiculiţa mea”) sau acel de rudenie (“Bunica”, “Frumuşica” (satul de baştină), “Priveliştea satului meu”, “Ţie, plaiul meu”) au culorile lor intime vădind înclinaţii naturiste mercuriene, părtaşe bucuriilor sau durerilor şi demnităţii personale. Oricum, individualitatea lirică solară a lui Ion Chiriac se face simţită local şi în alte poeme de început ale autorului binecuvîntate de către pana inspirată şi săgetătoare a lui Ion Proca (“Deschideţi uşile, vine un poet!”).

Scrise cu responsabilitatea sufletului şi a durerii venite din desţărarea şi din dez­naţionalizarea noastră sunt poeziile “Maică România”, “Golgota neamului românesc”, “Inimioară-ţărişoară”, “Stăpînii” şi mai cu seamă piesa “Patria”. De fapt “înger” şi “Patria” constituie două poeme mature şi antologice în adevăr, poeme care pot face faţă rigorilor vremii nu numai prin mesajul lor ideatic, dar şi prin energia lor intimă, individuală (de parabolă şi de odă respectiv). Pline de săgeţi şi atitudinale sunt piesele “Eroii”, “Să încerce să vadă”, “O lege”, “Vremea secerişului”, Ştiţi voi oare?”, “Calea Ţării”, “Pofta”, “Curva”, care prin nota lor publicistică radicală reliefează durerea autorului faţă de cruda realitate prin care am trecut şi trecem spre noi, spre ideea de noi şi de nou, de neam şi de ţară, de regres şi de progres (civic şi etic, material şi moral). Aici primează adevărul, amărăciunea lui seculară dacă nu milenară (daco-romană şi moldo-rusească, românească, irepetabilă deci) condensată în ritm şi în imagine, în obsesie şi în idee, în îndemnuri şi în dorinţe pînă la transparenţă: “Voi oameni şi lume, sărmane popoare,/ Ce staţi pîn la gît afundaţi în infern./ Spălaţi-vă ochii, priviţi înspre soare,/ Mîncaţi din Iubire, din Verbul Etern.// Nu- i loc de imperii în veacul ce vine,/ Nu-i loc!/ Ori veacuri senine sub ceruri creştine,/ Ori foc!” Sau: “Hai, români din patru unghiuri,/ Voi spre voi porniţi acuma,/ Hai, sfărmaţi aceste juguri/ Şi le ştergeţi chiar şi urma.// Nu cătaţi voi adevăruri/ în minciună şi în hău,/ Adevărul este pururi – Sfîntul, Domnul Dumnezeu.// Calea Tării este una -/ înspre Domnul Sfînt lisus!” “Mancurţii”, “piticii” şi “mişeii”, “curvele”, “satanele roşii”, “eroii” şi “stăpînii” declaraţi “fraţi mai mari” (idolatrizaţi altădată) sunt ţintuiţi prin verbul necruţător şi purificator al tînărului versuitor fără menajamente, însă totuşi în limitele bunei cuviinţe, al comportamentului şi sentimentului creştin. Pana condeiului scînteie mai ales în cazul “Fabulei” (“Iar minciuna, plus la toate,/ Chiar iubită se ştia,/ Căci cu ea se fac, măi frate,/ Bani şi rang, şi tot ce-i vrea.// Aplecate peste lume,/ Trei iluzii sfidătoare -/ Şase feţe au ş-un nume/ Care seamănă teroare.// Oricît s-ar umfla curcanul/ Pîn’ la urmă tot rămîne,/ Nu un vultur de pe stîncă,/ Ci un pui plouat de curcă”).

De menţionat că Ion Chiriac cîntă liber, de la sine şi dezinteresat. Autorul posedă nu numai virtuozitatea etico-civică curentă a versificaţiei reflexive, dar şi unduirea lină, gingaşă, sclipirea profund meditativă a lirismului tradiţional cultivat de toţi poeţii naţionali mercurieni manifestat în deosebi în poemele “Adie vîntul”, “înger cu aripi albe”, “Plouă…” (bacoviană), “O lacrimă”, “Toamna”, “Iarna”, în care fluizii sentimentului şi ai zborului interior se ating de cercurile sublime ale gîndului armonios, creator.

Poemul “Titanic” care i-a smuls condeierului, inspiraţiei sale metafora “frigului” (“Dar lipiţi-vă de el obrazul,/ Dacă-ntîmplător îl mai aveţi/ Şi- ţi vedea că frigul şi necazul/ Curg din el în viscol cu nămeţi.// Curge frigul şi în depărtare/ Aisberg mare se cristalizează…”) evocă în imagini cuprinzătoare tragedia şi durerea pentru viaţa oamenilor de pe vasul naufragiat, drama cunoaşterii noului (ridicată la rang de simbol) a unui popor purtător al crucii (“Clipe trec îndată şi în hău dispar/ Jumătăţi de lume sub a lor povară,/ Doar la suprafață-n cercuri mai apar/Bule de culoare și duhoare-amară.// Liniştea se lasă, plină de cuvînt,/ Iar pe valuri trece şi se duce/ Un popor, purtat de legămînt,/ Pe-o corabie cu pînzele din cruce”).

Debutul editorial al lui Ion Chiriac, susţinut de-o mînă de oameni de suflet şi servitori dezinteresaţi ai binelui şi ai frumosului, ai cuvîntuiui, încetăţeneşte oricum pe harta poetică a peisajului nostru moldovenesc un caligraf al “frigului” şi un mare îndrăgostit de verbul şi de versul, de ideea naţională şi de “frumosul românesc”, prin care din păcate şi la acest fine de mileniu fatal şi crucial mai “curge frigul” (citeşte: răul…), mai viscoleşte disperarea şi iarna despărţirii noastre de noi (“Eu mut şi orb am fost/ La tot ce mi-a fost dat,/ Smerirea vremi şi vreme am învăţat în taină,/ Iertarea – curăţire de suflet şi de haină./ Da, mut şi orb am fost/ Şi toate le-am iertat.// Mă împînziră răii,/ Trăiam ca în mormînt/ Plesneau de bucurie în faţa mea lingăii/ Căci se gîndeau că gata, sunt iată la pămînt.”). “Dar ies din groapa văii/ Pe aripi de Cuvînt!” conchide versuitorul deoarece crede nestrămutat, în forţa întreagă, de reîntregire a neamului, în steaua şi în destinul lui cristic, adică în “iubire” şi în “suflet”, în menirea lui (“Iubirea este Cruce,/ Femeia – răstignire,/ Dar sufletul mă duce,/ lertînd, spre nemurire!”). Iar “iubirea” şi sufletul” sunt căile de căutare a identităţii de sine (telurice şi poetice). Aşadar, “crucea” şi “răstignirea” “frumosului românesc”, a ideii naţionale a Golgotei ei dintre metafora “frigului” basarabean secular şi de hotar, “plină de cuvînt” (“Cînd viata noastră însăsi e-o artă de-a muri”).

 

Tudor PALLADI    Critic literar 

   Glasul Națiunii, nr.2 din 27 ianuarie 1999.

4 Comentarii

  1. If you have any questions regarding this article, please contact Jamie
    Downey at jmdowney@downeycocpa. Cfo is the backbone of a company’s finance
    department. Basically, if you have control over a contractor’s
    time, where they work, and what they work on….

  2. Natalita

    Mi-a placut expresia”caligrafia iernii”. Succes!

  3. Natalita

    Mi-a placut expresia”caligrafia frigului”. Succes!

  4. Биткоин — не просто криптовалюта, а символ новой эры. Узнайте все о нем и ознакомьтесь с его историей и особенностями.

Publică un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>