STĂPÂNII

Lecturi: 670

Mar 25, 2013

             STĂPÂNII

 Stă sus, în vârf, stăpânul,

Orgolios şi plin de importanţă,

Vrea miluie sau scuipă pe vreunul,

Vrea zâmbet e, vrea este aroganţă.

 

Sub el, la sfat, vin iute, se adună,

Nişte pitici ce tot stăpâni se simt,

Să-şi apere pe tron a lor minciună,

Căci hrană ea le este şi ea sunt.

 

Prin spaţiul acel, ce-i dosul frunţii,

Ideile se-nvârt ca prin pustiu,

Din găuri negre, dezvelindu-şi colţii,

Cobor şi sfarmă tot ce este viu.

 

Apoi puţin se lasă obosite

Şi-o linişte de moarte ne apasă,

Prin minţi deşarte, veşnic ameţite,

O lege de nebuni ne intră-n casă.

 

Ea ne dezbină, ne prosteşte şi se râde

Cum noi cu noi ne batem cap în cap,

Striveşte-n miez vlăstarii, ca un gâde,

Şi cresc sub ea corniţele de ţap.

 

O lume, ce de fapt e antilume,

Care nu lasă să răsară om în om,

O mreajă din plăceri şi-nşelăciune,

Din cari ce rod şi florile din pom.

 

Aice indivizii se-ador numai pe sine,

Se nasc doar în fotolii şi doar cu ele cresc,

Pe contul celor mulţi, ei nu mai pot de bine,

Acoper fruntea ţării şi grav o murdăresc.

Din umbra lor amară, acea din false stele,

Azi plouă şi ne ninge cu glod şi cu gunoi,

Cu oameni făr-de suflet, cu doamne uşurele,

Cu hoţi ce peste noapte devin stăpâni pe noi.

O, Doamne, peste ei, Te rog, odată tună

Şi sfarmă-le şi templul şi cuibul de minciuni.

Din cer coboară-Ţi spada, în mijloc de furtună,

Şi spală faţa ţării de-aceste spurcăciuni!