Romania își are locul ei în Sfânta Scriptură…

Mar 25, 2013

Continuându-mi gândurile şi vor­bele din tabletele precedente, după ce‘ m-am referit la spaţii sim­bolice din Apocalipsâ, ca “marea” şi “pământul”, astăzi voi stărui asupra altui simbol – “Cerul”, pentru că doar văzând bine in spaţii ne putem deter­mina corect locul şi calea.

Acest spaţiu – Cerul- e descris în cap. 4, unde chiar în v. 1 scrie: “După aceste lucruri, m-am uitat, şi iată că o uşă era deschisă în cer” şi “…în cer era pus un scaun de domnie, şi pe scaunul acesta de domnie şedea Cineva” (v.2), apoi în v.6: “…în mijlocul scaunului de domnie şi împrejurul scaunului de domnie stau patru făpturi vii, pline cu ochi de dinainte şi de dinapoi” şi “Cea dintâi făptură vie seamănă cu un leu; a doua seamănă cu un viţel; a treia are faţa ca a unui om; şi a patra seamănă cu un vultur care zboară” (v.7).

ici, înainte de cuvântul făptură este trimitere la Num. 2.2,,unde Biblia scrie: “Copii lui Israel au să tâbărascâ fiecare lângă steagul lui, subt semnele casei părinţilor lui; să tâbărascâ în faţa şi împrejurul cortu­lui întâlnirii”, din care se poate înţelege uşor că acestea, “steagul” şi “semnele casei”, indică steagul şi stema unei ţări.

Pentru a înţelege mai bine aces­te lucruri, este o trimitere la Ezechiel, cap. 1 şi cap. 14, unde de asemenea se vorbeşte despre aceste “făpturi vii”, unde în c.l.v„4 şi 5 se spune: “M-am uitat, şi iată că a. venit de la miază­noapte (observaţi din ce parte) un vânt nâpraznic, un nor gros, şi un snop de foc, care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare, în mijlocul căreia lucea ca o aramă lus­truită, care ieşea din mijlocul focului.

ot în mijloc, se mai vedeau patru făpturi vii, a căror înfăţişare avea o asemănare omenească”, iar în v. 10: “Cât despre chipul feţelor lor era aşa: înainte toate aveau o faţă de om; la dreapta lor, toate patru aveau câte o faţă de leu, la stânga lor toate patru aveau câte o faţă de bou, iar înapoi, toate patru aveau câte o faţă de vul­tur”.

Aici voi menţiona că dacă aces­te “făpturi vii” veneau de la nord, înseamnă că cel ce le privea se afla la sud de ele, iar ele stăteau cu faţa lor sudică spre el.

Dacă cunoaşte cineva stema României, apoi ştie că ea reprezintă cele patru părţi constituante ale ei: Muntenia, Moldova, Ardealul şi Banatul”, şi că, Muntenia are ca stemă – Acvila Creştinătăţii, Moldova are ca stemă – bourul, Banatul – leul, iar Ardealul – un vultur cu aripile des­făcute.

acă ştim că cuvântul “om” in înţelesul biblic este. echivalent cu “creştin”, apoi putem spune că, de fapt “toate au o           înfăţişare omenească”, pentru că toate sunt creştine, iar privindu-le de la sud, faţa care ne iese înainte a lor e cea sudică, cea a Munteniei – Acvila Creştinătăţii, care e similară cu o “faţă omenească”, la dreapta lor va fi Banatul – şi din această parte toate vor avea faţă de leu, la stânga lor va fi Moldova, şi din această parte toate patru vor avea o faţă de bour (sau care “seamănă cu un viţel”), iar în urma lor va fi Ardealul, şi din această parte toate patru vor avea o faţă de vultur.

iecare român luminat ştie că noi am îmbrăţişat creştinismul chiar de la începuturi, ca pe ceva firesc nouă şi ca pe Purul şi Adevăratul Adevăr, că din el ne-am înălţat fiinţa, astfel câ e foarte precisă descrierea din v. 13, cap. 1 a proorocului Ezechiel: “îtl mijlocul acestor făpturi, vii, era ceva ca nişte cărbuni de foc aprinşi, care adreau;,şi ceva ca nişte făclii umbla încoace şi încolo printre aces­te făpturi vii; focul acesta arunca o lumină strălucitoare, şi din el ieşeau fulgere”.

Destul de frumoasă este descrie­rea din v. 15, a aceluiaşi capitol, unde se spune: “Mă uitam la aceste făpturi vii, şi iată că pe pământ afară de făpturile vii, era o roată la fiecare din cele patru feţe ale lor…”, şi (v.15) câ: “…toate patru roţile aveau aceeaşi întocmire, înfăţişarea şi alcătuiala lor erau de aşa fel încât fiecare roată părea că este în mijlocul unei alte roate”.

tim cu toţii că neamul nostru s-a născut şi se sprijină pe Biserica Neamului, care pentru fiecare parte a lui e aceiaşi, ca nişte roţi unite una în alta, şi v.20: “unde le mâna duhul să meargă, acolo mergeau, încotro voia duhul; şi împreună cu ele (făpturile) se ridicau şi roatele, căci duhul făpturilor vii era în roate”. Cât de frumos şi precis, cât de precis!

“Deasupra capetelor făpturilor vii era ceva ca o întindere a cerului…” (v.22) şi “…Când mergeau, era un vuiet gălăgios, ca al unei oştiri”, ca­re se potriveşte de minune cu cuvin­tele din Imnul Neamului “Deşteaptâ- te, române” – “Preoţi cu crucea-n frunte! Căci oastea e creştină”.

Aceste făpturi vii, şi roţile lor, “erau pline cu ochi de jur împrejur şi pe dinlăuntru. Zi şi noapte (adică pe tot parcursul istoriei lor), ziceau fără încetare: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul Dumnezeu, Cel Atotputer­nic, care era, care este, care vine!”. (Apoc, c. 4, v.8).

Deci, să ne orientăm bine unde suntem şi încotro alergăm, să nu măsurăm Viaţa cu banul sau cu put­erea.

Ion CHIRIAC

       ,,Glasul Națiunii,,  10. 04. 2002