COBOARĂ CERUL
Lecturi: 596COBOARĂ CERUL
Coboară ceru-n fiece secundă
Şi-mbracă peste el câte un boț de lut,
Semânţa lui — lumina cea fecundă,
Aceeaşi la sfârşit şi la-nceput.
El aripa-şi desface sub stratul greu de humă,
Iar zborul lui ne duce spre fericite bolţi,
Doar creste de infern, cu vârfuri reci de spumă,
Se-mplântă-n fruntea-i blândă ca un şirag de colţi.
Printre planete, spaţii, se-ndreaptă telescoape
Şi scotocesc să vadă dacă există vieţi,
Dar viaţa-i chiar în noi şi e atât de-aproape
Încât cu pleoapa strânsă puteţi să o vedeţi.
Şi ce putem noi, orbii, să semănăm prin spaţii
Când viaţa noastră însăşi i-o artă de-a muri,
Nimicnicia noastră, sau cum ucidem fraţii?
Căci spaţii dulci de viaţă nu ştim a făuri.
Of, of şi iarăşi of, că mare e prostia
Şi câtă lume, Doamne, cu cinste i se-nchină!
Ea azi culege roade şi masca ei, trufia,
Ascunde guri de haos vopsite cu minciună.
Durata unei vieţi e dată pentru om
Ca să se-nalţe şi să treacă uşa porţii,
Dar lunecăm seduşi de fructul vechi din pom
Spre clipa-ntretăiată de ceasul şi de locul morţii.
Coboară cerul, chiar şi-acum coboară,
Şi plânge singurel şi umilit,
Ne iartă iar şi iar, a câta oară,
Când este sfâşiat sau răstignit.
