SĂ ÎNCERCE SĂ VADĂ

    SĂ ÎNCERCE SĂ VADĂ

Mi-a spus, mai ieri, un creştin,

Cu nume frumos, Constantin,

Că nu poate-înţelege,

După care lege,

Şi chiar a-ntrebat

Pe popa din sat.

De ce el, ca Părinte,

Pâinea fierbinte,

Ce-n vremuri c-aceste,

A noastre neveste

O duc cu smerenie

Şi curăţenie,

În orice Duminică

La Sfânta Biserică,

De ce n-o împarte,

Cum scrie în Carte,

La omul sărman,

Bătrân sau orfan,

Lipsit de avere

De cei cu putere?

Iar el – Jertfa Pâinii,

Chiar în văzul lumii,

Cu-a sa limuzină

De marcă străină,

O duce acasă

Şi nu pentru masă.

Și-o dă, nici la miei,

Dar chiar la purcei!

Aşa este, frate creştin,

Cu nume străvechi, Constantin,

Când aici cârmacii

Dimpreună cu bacii,

Nu sunt de-acei

Ce-ngrijesc de miei,

Dar sunt din acei

Ce-s robi la purcei!

Aşa este, frate,

Aşa, din păcate.

Căci scrie în Carte,

Că-n această parte

Vor veni de departe,

Cu aer de frate,

Copiii Satanei,

Şi în Casa Mamei

Vor zice şi ei,

Că sunt tot iudei,

Dar mint

Şi nu sunt!

Bătrânii, ţării acestea,

Cum ne spune Vestea,

Vor privi cu-ascultare

Spre soare-răsare,

Iar înspre Altar

Cu dosul murdar.

S-or lăfăi

Şi-or jefui,

Purtaţi de minciună,

Ţărişoara-mumă.

Şi aici, pe vale,

În necaz şi jale,

Ne vor îneca!

Ne vor sugruma!

Dar, pas cu pas,

Sub fudulul nas,

Se va apropia

Sfânta nuia!

Aşa, frate, aşa!

Căci cel ce ne minte

Cu-n sărut, când ne vinde,

Cine-i el, frate, cine-i?!

Şi-acel, ce năvăleşte

Şi asupreşte,

Acela creştin este?

Acel ce ne fură

Şi Pâinea din gură,

Ce ne dăruie viaţă

‘N siberii de gheaţă,

Ce acuma omoară

A noastră ţară,

Acela creştin este?!

Acel, ce cum intră în casă,

Sare pe masă

Şi strigă cu ură

Şi spumă la gură:

- Vorbiţi omeneşte,

Nu româneşte!

Acesta creştin este?

Acesta?!

Tu, fratele meu, cel creştin,

Cu inima toată-n suspin,

Să ştii că Biserica Sfântă,

Unde Domnul nostru Cuvântă,

Ea e Frumoasă şi Mare,

Din inimi şi până la Soare,

Şi dac-or voi să o sfarme

Acei ce au bani sau au arme

Ei trebuie întâi să străbată

Calea aceasta, nemăsurată,

Până la marginea firii,

Până la Faţa Iubirii!

Or să poată ei, oare,

Atât de sus să coboare?

Când ei, mânaţi de folos,

Se urcă de jos, tot mai jos.

Să încerce!

Şi-or să vadă!