“TITANIC”

“TITANIC”

Rătăcind prin spaţii foarte multă vreme,

Înşirată-n veacuri şi milenii,

Ridicară-o lume, ce întruna geme,

Cu gânduri de umbră pământenii.

Şi, ca o corabie măreaţă,

Ea crezută veşnic plutitoare,

Pe oceanul vremii, printre val şi ceaţă,

Luneca spre hău uluitoare.

Împărţită-n două jumătăţi,

Etajată-n rânduri de popoare,

Inventându-şi sieşi greutăţi

Dar visând la bolţi strălucitoare.

Partea dinainte — cei cu lux şi bani,

Iar din urmă — cei zidiţi pe arme,

Cu orbiţi de siavă căpitani

Şi cu-n şef sătul şi surd ce doarme.

Neamuri şi popoare-n umbră afundate

Stoarse sunt de forţe, ce în râuri mari

Curg pe mese alese-n dulciuri şi bucate

Pentru cei şovini, pretinşi şi tari.

Cei de lângă cârmă veşnic inventează,

Dintr-un boţ de humă cu sprânceană-aleasă,

Soare fals ce parcă-n raze luminează

Şi-l pictează, chiar, pe pâcla deasă.

Îl îmbracă-n titluri şi regalii,

Premii de ştiinţă chiar îi dau,

Pieptu-i străluceşte totul în medalii

Şi gândesc că o lumină au.

Dar lipiţi-vă de el obrazul,

Dacă-ntâmplător îl mai aveţi

Şi-ţi vedea că frigul şi necazul

Curg din el în viscol cu nămeţi.

Curge frigul şi în depărtare

Aisberg mare se cristalizează,

Ascuţite vârfuri strălucesc murdare

Şi în calea lumii tainic se aşează.

lată căpitanii îi zăresc tăişul,

Uluiţi încearcă să-şi trezească şeful,

Dar uitară inşii că e surd şi dânsul,

Că nici el nu poate să-i mai schimbe cursul.

Cârma se îndreaptă iute înspre dreapta,

Mijlocul zidirii se înfibge-n ţepi,

Panica e mare şi mulţimi aşteaptă

Ce poruncă iarăşi fi-va de la şefi.

Se adună-n grabă cei ce cred că pot

Să străbată neguri şi să vadă zări,

Dar ajung că, iată, fosta un complot,

Şi se-ncing la ceartă stearpă-n adunări.

Căci oricâtă umbră nu s-ar aduna,

Nu se face nici un pic lumină,

Sau oricâtă pleavă nu s-ar măcina,

Nu se poate coace pâine din făină.

Cârma se întoarce înapoi şi-n stânga,

Groaza se extinde şi e de nespus,

Panica sporeşte şi începe fuga,

Căutând speranţe, false, în apus.

Scurte circuite sting pe rând lumina

Ce ardea aprinsă artificial,

Cu averi pierdute se-ncunună spuma,

Bezna se îngroaşă, ceasu-i crucial.

Partea cea din urmă e strivită-n valuri,

Iar cea dinainte zboară parcă-n cer,

în cutremur mare şi de multe baluri

Zguduind se sfarmă puntea grea de fier.

Clipe trec îndată şi în hău dispar

Jumătăţi de lume sub a lor povară,

Doar la suprafaţă-n cercuri mai apar

Bule de culoare şi duhoare-amară.

Liniştea se lasă, plină de cuvânt,

Iar pe valuri trece şi se duce

Un popor, purtat de legământ,

Pe-o corabie cu pânzele din cruce.

Ceaţa se dezleagă şi un munte mare

Străluceşte dulce, ca un soare,

Fruntea-i aurită, curg din el izvoare,

Apa lui e vie şi lecuitoare.